Sint un fan al Doctorului Zahi Hawass – tipul pe care-l vedem pe Discovery povestindu-ne despre faraoni si piramide. Chiar cu citeva zile in urma citisem despre demersurile facute de marele egiptolog pe linga autoritatile germane privind returnarea bustului lui Nefertiti.
Celebra statuie, descoperita de germanul Ludwig Borchardt in 1912 este expusa intr-o cusca de cristal antiglont la Neu Museum din Berlin. Pentru a va face o mica idee despre valoarea ei cred ca e suficient sa va spun ca Goering dorise sa o returneze Egiptului anglofil condus de regele colectionar Farouk (cel care a avut cea mai mare colectie numismatica la acea vreme, printre altele). Normal, nu pe gratis, Egiptul in schimb urmind sa aleaga alianta cu Germania. Stiti cine a fost impotriva acestui “schimb”? Hitler. A preferat sa pastreze statuia.
Moral si logic ar fi ca vestigiile arhitectonice sa apartina poporului si/sau tarii care le-a creat sau unde au fost gasite (nu intotdeauna chestiile astea inseamna acelasi lucru: nici Closca cu Pui nu e “made in Romania”si nici egiptenii de azi nu sint urmasii celor ce au construit piramidele). Asa cum noua ne place sa auzim ca bratarile dacice se intorc una cite una in tara, sau cum sintem convinsi ca locul tezaurului Closca cu Pui este la Bucuresti, mi se pare la fel de normal ca locul lui Nefertiti sa fie la Cairo, linga King Tut.
Insa o stire de ieri m-a facut sa ma mai gindesc un pic:
(CAIRO) Would-be looters broke into Cairo’s famed Egyptian Museum, ripping the heads off two mummies and damaging about 10 small artifacts before being caught and detained by army soldiers, Egypt’s antiquities chief said Saturday.
Zahi Hawass said the vandals did not manage to steal any of the museum’s antiquities, and that the prized collection was now safe and under military guard.
Si atunci: decit sa fie gazduite intr-o zona unde la fiecare 20-30 ani apar turbulente de genul celor de acum din Egipt, si unde securitatea lor nu poate fi garantata 100?%, nu e mai bine ca aceste comori a caror valoare nu se poate exprima in bani sa stea la loc sigur? Berlin, Londra, New York, Roma, Paris, Sankt Petersburg? Hmmm…
Comment: Faine rau prostioarele astea de adormit copii.Sau civili care au facut armata la diribau.
Zici ca ai fost la parasutisti la Caracal ? hmm Um 1841…La ce companie? Eu am fost la UM 1968 MS.
Nu mai minti poporul cu..blog-ul ca nu tine.Ce functie ai avut? Sau ai fost nanau? Geodez? Ha ?
Si ca sa spulber posibilele atacuri gratuite, iti spun ca sunt din Timisoara.Deci nu ma acuza cu oltenii.
Dar ma deranjeaza cand toti bucatarii si soferii care si-au facut stagiul intr-o unitate de parasutisti au amintiri..de parasutist…
Gigel cel viteaz, zis si Altu’, cel care a lasat acest comentariu in postul mai vechi “Lumea arde si eu sar cu parasuta” si-a dat adresa de mail gen ceconteaza@eu.ro.
Nu stiu cum si daca a ajuns sa faca parasutism militar, chiar nu ma intereseaza. Daca vrea sa povesteasca, sa-si faca blog, si-i urez spor la treaba. Insa in momentul in care ma face mincinos pe nedrept, imi permit sa-i accept comentariul, chiar daca ma jigneste. Iar apoi am optiunea sa-i blochez IP-ul. Am adaugat si poza brevetului meu, iar din punctul meu de vedere cazul e inchis.
In tot raul si-un bine in definitiv, chestia asta m-a facut sa caut si sa revad cu placere niste poze. Citeva vi le arat si voua. Asa aratam acum 25 ani…
Daca nu m-am mai laudat cam de mult cu pozele facute cu cutia de cafea, nu inseamna ca am aruncat-o la gunoi!
Am mai facut si niste poze pe film, dar “de familie”.
Pozele pinhole ma gindesc sa vi le arat asa cum de fapt le vezi cind le tii in mina: negative. Cred ca v-am mai zis ca nu folosesc film, ci hirtie fotografica normala. Am si o cutie cu 25 pelicule de 10 x 12 cm, dar o tin ca poate-mi iau odata un Graflex din ala ce foloseau reporterii in anii ’50.
Insa cum mai intii tre’ sa-mi iau un alt aparat digital, deocamdata stau cuminte pe curul meu. Ca daca-mi iau Graflex din vechiul meu laborator nu mai pot folosi decit lampa rosie si tavile. Aparatul meu de marit e pistol cu apa pe linga ce mi-ar trebui ca sa developez filme asa late. In fine, am zis ca şed blînd…
Daca nu va plac asa, n-aveti decit sa dati “invert” in Photoshop, Photoimpact, sau ce program d-asta mai aveti prin calculator…
Am fost azi sa ma cert (iar) cu presedintele. Presedintele asociatiei de lobotomizati din blocul meu.
Incep sa ma gindesc daca nu e o chestie sa te faci presedinte d’asta, la vreo cinspe-saispe blocuri d’alea ticsite de mosi si babe.
Acuma sa nu credeti ca blocul meu e unul de gen!. Nu. Nu e. Nu mai e. Y2k n-a mai distrus calculatoarele din lume din cauza ca s-a oprit la mine-n bloc. Si cum la ora aia cre’ca eram singurul care avea calculator cu modem si abonament la dnttm pe o raza de doua scari in stinga si trei scari in dreapta, iar io nefiind acasa s-a bagat virusachele in mosii si babele din zona. Ca astia iau tot ce-i gratis… Mi s-a stricat cuptorul cu microunde, l-am dus seara la gunoi, in juma’ de ora a disparut… probabil l-o fi luat careva sa aiba pe ce sa puna pestele de sticla… alta data ducindu-ma cu gunoiul am zis ca merg sa iau si piine, asa ca am lasat galeata linga ghena de gunoi. Patru minute mai tirziu, ghici ce? O speriase careva! Un jaf de galeata rosie de Romplast… ma rog, s-o poarte sanatos …
Am deviat de la subiect… ziceam ca de cind a inceput mileniul asta al treilea, multimilenarii mei vecini au inceput totusi sa predea bocancii intr-un mod mai mult sau mai putin organizat, asa ca o coada la lapte din vremurile (lor) bune… De la mine din scara, cu o exceptie, au disparut toate fanele lui Gica Petrescu si toti ilegalistii. Cum, nu stiti ce-s ilegalistii? Nu, nu aia de-si fumeaza ierburile crescute in ghivece (desi asa cum io-mi cultiv ardeii iuti, nu m-ar mira ca mosul de la parter de la scara C sa aiba ceva iarba in glastra, dupa cit de “fumat” pare 24/7!) Ilegalistii is aia gen mosu’ D. de la scara A care cica a fugit in august ’44 cu solda echipajului unuia din cele doua submarine romanesti iar dupa 23 august din hot si dezertor a ajuns erou care a sabotat regimul antonescian si masina de razboi hitlerista. Ilegalist era si domnul O. de la C (ala de ziceam ca parca-i “fumat” mereu). Ca se imbata simbata seara si punea niste placi de patefon cu o muzica pe care n-o mai auzisem nici la emisiunea lui Iosif Sava, si nici la Metronom by request: Wenn alle Untreu werden si altele de gen Horst Wessel Lied.
Au mai ramas citiva seniori, printre ei si doamna zglobie de la scara D, care spune oricui vrea s-o asculte ca la 90 ani si-a reparat singura scurgerea de gaze de la aragaz. Saptamina trecuta au fost si ne-au verificat instalatia de gaz. La baba cu pricina, 3 (trei) scurgeri de gaze au depistat!!! Baba cica n-a sarit in aer pur si simplu din cauza zgirceniei, a zis ca nu prea aprinde lumina in bucatarie, ca ea se culca de cum se inopteaza, iar aragazul, fiindca stie ca miroase a gaz, il aprinde doar dupa ce tine un timp geamurile deschise. Cum plm n-a sarit in aer, nu stiu. Probabil o fi programata sa prinda suta, cine stie?
Si acum ma intorc la cearta cu presedintele, ala de va povesteam deunazi ca ma baga la plata caldurii pe casa scarii, unde caloriferele-s inchise de vreo 15 ani.
Azi a fost una din cele doua zile din luna cind vine la biroul lui din uscatorie ca sa ne ia banii de intretinere.
Eram gata turat de ieri de cind vazusem ca iara mi-a bagat la plata 21 lei caldura. Cind intru la el in uscatorie, pardon:birou, vecina de sub mine era si ea acolo sa-si plateasca cei 60 lei caldura si metrul cub de apa. Da, vedeti bine, si nu, nu e gresala: metrul cub de apa pe care-l consuma lunar vecinii de sub mine. El inginer, ea dreaq stie ce-i. Amindoi pe la 45 ani. S-au taiat de la caldura in 3 din cele 4 camere, de la apa calda, iar apa rece platesc 1 (un) metru cub pe luna. Cum pula mea sa consumi 1000 litri de apa, doua persoane, in 31 zile? 16 litri si un sfert, de persoana, pe zi! Ai tras de doua ori apa la buda si s-au dus!
Io platesc 11 metri cubi. Tot la doua persoane… Si eram ingrijorat ca-s nespalat: ziceam ca normal ar trebui sa consumam 12 metri cubi. Consumul mediu casnic de apa intr-o tara civilizata cu populatia masculina alba si preponderent necircumcisa e de 200 litri pe zi pe persoana. Si e bine zis “pe persoana”, fiindca se presupune ca cu apa te speli. Si mai zic si populatie necircumcisa, fiindca aia taiati imprejur au inventat circumcizia de lene ca sa nu trebuiasca sa-si spele instrumentul zilnic.
In fine, vad ca iara am luat-o pe aratura, i-am zis administratorului ca are de ales intre doua variante:
a) continua sa imi incarce nota de plata cu caldura inexistenta din spatiile comune si nu voi plati nimic, si ma doare la basca, fiindca mai un pic si plec, deci din partea mea sa taie apa si caldura la tot blocul fiindca ei pling, nu eu;
b) rezolva sa porneasca caldura pe casa scarii si-i voi pati bucuros aia 20 lei (macar nu ingheata jungla de plante ce-o am acolo)
c) lasa caloriferele inchise, dar sa nu mai ceara 5 bani de la mine pe caldura.
A ales varianta c) deocamdata.
Si totusi: cum plm n-a sarit baba aia in aer sau n-a murit gazata?
M-am prins: pai baba e generatia Auschwitz… nu stiti bancul cu evreii: “Si inchide dracului usa aia odata, ca iese tot Zyklon B-ul”!?
Anul asta zburam cu un Jumbo Jet albastru deschis! Si nu din motive de fitze, ci din contra!
Cele mai ieftine bilete dus-intors spre New York le-am gasit la KLM si/sau Air France. Dojo cre’ca vrea sa se apuce de fumat ierburi legale prin Amsterdam fiindca a decretat “io nu vreau cu escala la Paris” asa ca am ales escala la Amsterdam. La intoarcere avem 7 ore pauza intre zboruri, poate fugim 3-4 ore in oras…
De fapt a zis ca a auzit ca frantujii ratacesc bagaje. Si mai apoi e si ora aterizarii la New York, care trebuie sa fie convenabila si pentru cine ne asteapta la aeroport…
Me happy!
In timp ce cititi articolul, care e lung, ascultati si niste muzica (nu, articolul nu e despre vreun concert Led Zeppelin…)
Prima baza aeriana de la Timisoara a fost operationala intre noiembrie 1915 – aprilie 1917 undeva intre Sinandrei si Dudesti si a fost folosita de catre armata germana pentru stationarea, incarcarea si repararea dirijabilelor. Primul Zeppelin sosit aici a fost LZ81 condus de Hauptmann Felix Jacobi, apartinind Koenigliche Wurttembergische Luftschiffkommando imediat dupa terminarea constructiei bazei aeriene.
Prima misiune a fost una diplomatica, transportind o comisie condusa de Printul de Mecklemburg la Sofia, unde acesta a participat la semnarea declaratiei prin care Bulgaria intra in razboi alaturi de Puterile Centrale. Deplasarea s-a facut pe calea aerului pentru ca datorita ostilitatilor din Serbia nu exista o legatura feroviara cu Bulgaria.
Motivul amplasarii bazei aeriene de la Timisoara a fost atacarea intaririlor trimise de britanici si francezi aliatilor lor sirbi prin portul grec Salonic. In linie dreapta, intre Timisoara si Salonic sint doar 525 kilometri, o distanta usor de parcurs de marile dirijabile.
Zeppelinele lungi de 170 metri, cu un volum de 32.000 metri cubi aveau o capacitate de transport de 3-4000 kilograme bombe si 3000 litri combustibil pentru cele 4 motoare Maybach de pina la 240 cai putere fiecare. Echipajul era de 12 oameni, condus de catre un capitan (hauptmann) sau locotenent major (oberleutnant).
Dupa trei tentative ratate de raid asupra Salonicului, datorate unor probleme la motoare care de fiecare data s-au oprit in mers si au obligat echipajul sa se intoarca la baza, LZ81 este inlocuit pe 27 ianuarie 1916 cu LZ85 venit de la baza Allenstein, condus de Oberleutnant Ernst Scherzer, care desi avea motoarele de tip mai vechi si cu mai putini cai putere, erau mai fiabile.
Si LZ85 a avut primele tentative nereusite de atac, datorate insa conditiilor meteo. Primul raid incununat de succes a avut loc in noaptea de 31 ianuarie/1 februarie 1916. Transportind 2 tone de bombe Zeppelinul a ajuns nedetectat deasupra portului Salonic si a bombardat gara si portul, facind 14 victime si fiind lovite printre altele o banca, depozite, doua nave si o garnitura de tren, intorcindu-se la baza dupa 18 ore fara nici o zgirietura.
Scherzer s-a gindit sa mareasca capacitatea de transport a bombelor luind mai putin combustibil, urmind ca intoarcerea din raid sa se faca cu escala de realimentare la Sofia.
Al doilea atac asupra Salonicului a avut loc in 17 martie, dar din cauza conditiilor meteo Zeppelinul a fost obligat sa zboare mai jos, si a fost prins in lumina reflectoarelor si avariat de antiaeriana. Pierzind hidrogen de-abia a ajuns la Sofia, unde nu exista statie de alimentare cu gazul vital pentru flotabilitate. Pentru a ajunge la Timisoara cu putinul hidrogen ramas, comandantul a ordonat demontarea a doua motoare si a tuturor accesoriilor ce nu erau vitale zborului pe care le-a trimis cu trenul, impreuna cu o parte din echipaj.
Al treilea raid asupra Salonicului a avut loc dupa alte citeva intoarceri din drum datorita vremii nefavorabile, in data de 5 mai 1916. De data aceasta banuind ca francezii si englezii generalului Sarrail erau pregatiti sa-l intimpine pe Zeppelinul ucigas, avind desfasurata o retea de observatori pe virfurile muntilor si pregatite automobile cu reflectoare si tunuri antiaeriene Scherzer ataca dinspre mare.
Greseala fatala, majoritatea navelor din rada aprinzind proiectoarele si tragind cu antiaeriana. Dirijabilul a fost lovit de o salva trasa de HMS Agamemnon, a inceput sa piarda rapid din inaltime si s-a prabusit in lunca riului Vardar, citiva kilometri mai departe. Toti ce 12 membri ai echipajului s-au salvat dar au fost luati prizonieri dupa ce au incendiat epava. Resturile Zeppelinului au fost expuse linga Turnul Alb din Salonic si apoi duse la Paris la Muzeul Razboiului. O elice a fost oferita lui HMS Agamemnon drept trofeu.
Urmatorul Zeppelin cu baza la Timisoara, LZ 86 a fost autorul bombardamentului de la Bucuresti si Ploiesti din 3 Septembrie 1916 in urma caruia instalatiile petroliere de la Ploiesti au ars 14 zile, devenind inutilizabile pentru romani pina la ocupatia germana.
Insa la intoarcerea din acest raid, LZ86 a ratat prima incercare de aterizare, iar in timpul intoarcerii pentru o noua incercare una din nacele, avariata de un Berliet al antiaerianei romane, s-a rupt in doua. Aparatul s-a aplecat la 90 grade, a urcat brusc citeva mii de metri 4 membri ai echipajului murind in urma decompresiei si a lipsei de oxigen, si apoi s-a prabusit intre Utvin si Sinmihai, linga Freidorf, in urma crash-ului murind inca cinci aviatori, inclusiv comandantul, Hauptmann Wolff. In cimitirul eroilor din Calea Lipovei se afla mormintele a 5 dintre cei morti in accident: Funkunteroffizier SCHIENKLER Otto, Untersteuermann REIMER Karl, Obersteuermann THOMSEN Franz, Untersteuermann TRÜB Georg, Untermaschinist RENZ Jacob.
Ultimul Zeppelin stationat la Timisoara, a fost LZ97 care dupa mai multe tentative nereusite pe vreme rea a efectuat un raid asupra Bucurestiului inainte de armistitiu. A fost casat in iulie 1917.
Din pacate nu mai am pe hard pozele gasite mai demult pe ebay cu hangarul de la Sinandrei si cu echipajele Zeppelinelor la baie la Turbine.
Contemporana cu tovarasul profesor de carnete aruncator din postul de ieri, la Mecanica era si o doamna profesoara, o adevarata somitate in domeniu, care insa era si spaima studentilor datorita exigentei. Pur si simplu nu treceai de ea daca nu o convingeai prin caietul de lucrari, examenul scris si apoi cel oral ca intr-adevar stii materia.
Pentru oral existau celebrele bilete cu subiecte, 30-40 de fisii de hirtie numerotate si stampilate, cu titlurile diferitelor subiecte, rasfirate cu fata in jos pe catedra, de unde studentul tragea subiectul cu mina tremurinda ca la loz in plic, se intorcea in banca unde avea 20 minute timp de pregatire iar apoi iesea la tabla.
Impartirea subiectelor pe bilete nu era un secret, biletele erau aceleasi pentru toate grupele. Nu puteai sa copiezi la oral, fiindca trebuia sa iti expui demonstratiile pe tabla si mai apoi urmau intrebarile venite de la doamna profesoara. Unii studenti mergeau la risc, invatau doar subiectele pare sau cele impare, insa unul a clamat ca el invata subiectele de pe un singur bilet, ba chiar a si facut un pariu pe o lada de bere cu colegii de camera ca va primi de la profesoara acel subiect.
La examenul oral, respectivul student se duce la catedra, ia un bilet, il intoarce, citeste subiectul si il pune repede inapoi, zicind ” 13! O, nu!” si incearca sa ia altul.
Inutil sa mai zic ca nu ti se dadea voie sa alegi biletul: cel pe care il scoteai din gramada trebuia sa-l dezvolti!
Profesoara sare in sus:
– Hei, unde te crezi? La taraba?
Si ia toate biletele de pe masa, cauta biletul cu numarul 13 si i-l intinde domnului student.
Iar domnul student a luat examenul si mai apoi a baut o lada de bere, fiindca, asa cum facuse pariu, subiectul cu numarul 13 era singurul pe care il invatase….
Nu stiu cum e cu noile legi in domeniul educatiei, dar stiu ca studentia de azi nu mai are farmecul de pe vremuri. Acum poti sa ajungi in anul terminal cu examene neluate din primul semestru al anului intii, pe vremuri nu puteai merge in sesiunea de toamna decit cu maxim doua examene si un VP (verificare pe parcurs) sau un proiect.
Existau materii aproape imposibil de trecut fara sa dai macar de doua ori examenul, ori din cauza ca teoria era extrem de grea, ori din cauza profesorului. Orice student stie ca exista profi care trec si profi care pica studentii.
Ei, in Timisoara erau citiva profesori si profesoare recunoscuti pentru severitate a caror faima se transmitea din generatie in generatie de studenti. Astfel aflai rapid inca in primele zile de scoala daca proful de analiza, mecanica sau rezistenta materialelor cu care face grupa ta e ala “bun” sau ala “rau”, tot asa cum stiai deja cu ani inainte care vor fi “cuiele” din fiecare an de studiu.
Un astfel de profesor, de mecanica, avea obiceiul de a pica minim jumatate din studentii fiecarei grupe la care preda. O mare parte reuseau sa treaca in toamna, dar citiva ajungeau la ultima sansa inaintea repetentiei: reexaminarea.
Intr-un an s-au adunat mai multi restantieri la reexaminare ca de obicei, asa cam de-o grupa buna. Dau studentii examenul si li se spune sa vina dupa rezultate dupa-masa tirziu, la cabinetul profesorului. Emotii mari, se stia ca tipul lasa si repetenti, asa ca in asteptarea rezultatelor s-au refugiat la Gradina Banateana, la o bere la halba. Reveniti pe seara la ora convenita la cabinet sint tinuti in asteptare pe coridor inca o ora buna si apoi profesorul apare si le cere carnetele de student, cu care intra inapoi in cabinet. Emotiile la maxim si pentru baieti si pentru fete. Afara se lasase deja noaptea.
Revine profesorul si zice:
– Ati facut niste lucrari foarte slabe. Asa ca am aruncat carnetele pe geam. Cine vine primul cu el la mine, are nota 5!
Toata lumea buluc pe scari in jos spre curte… Fetele in fuste si pe tocuri, baietii la costum cautindu-si in patru labe pe intuneric carnetul.
In fine, profesorul s-a tinut de cuvint: primul student care si-a gasit carnetul si a reusit sa ajunga la el a primit nota 5.
Toti ceilalti au primit nota 6.
Noi, cei dintr-o generatie cu citiva ani dupa cea de care v-am povestit, ca sa nu ne “plictisim” pina la afisarea rezultatelor la reexaminare am fost pusi sa stergem praful si sa spalam pe jos intr-un un atelier din Mecanica. A mai vazut cineva, pe undeva, vreodata, 15-20 de tipi la costum si tipe pe tocuri dind cu matura si cu teul printre strunguri, freze si raboteze?
Va povesteam mai demult de tepari care au vindut Statuia Libertatii, Turnul Eiffel sau Palatul Buckingam. Escrocheriile respective chiar daca au avut un rasunet major la vremea respectiva datorita indraznelii si a abilitatii de a fraieri pe cineva sa cumpere adevarate landmark-uri, nu au avut un impact major decit asupra celor direct implicati in aceste “afaceri”.
Insa in urma escrocheriei de care discutam azi un mic imperiu colonial si-a deteriorat ireversibil moneda, iar la mai putin de un an de la “spargerea bubei” a cazut in dictatura.
In 1916 Alves dos Reis, un tinar portughez sarac emigreaza in Angola pentru a scapa de umilintele bogatei familii a sotiei sale. Acolo, pentru a se angaja la o companie de canalizare isi falsifica o diploma de la o facultate inexistenta din Oxford, “The Polytechnic School of Engineering”. Mai tirziu, cu un cec fara acoperire reuseste sa cumpere actiunile unei companii de cale ferata din Angola, devenind bogat.
In 1922 se intoarce in Portugalia, unde emite cecuri fara acoperire in valoare de peste 100.000 $ si reuseste sa cumpere o reprezentanta auto americana si actiunile unei mari companii cu probleme, Ambaca. Cu o parte din banii din conturile firmei Ambaca acopera cecurile false iar cu restul incearca sa preia actiunile unei mari companii miniere, The Angola Mining Company insa falsul este descoperit si este arestat.
Sta mai putin de doua luni in arest si este eliberat in august 1924 din cauza unui viciu de procedura. Insa cele 54 zile de inchisoare i-au fost de ajuns ca sa conceapa planul marii lovituri.
Intra in legatura printre altii cu un finantist olandez, cu un spion german si cu fratele ambasadorului portughez la Haga, de la care obtine un specimen de semnatura al ambasadorului. Falsifica un contract cu aceasta semnatura, il autentifica la notariat, apoi la ambasadele Frantei, Germaniei si Marii Britanii. Mai concepe un contract in franceza, aplica niste semnaturi false de oficiali ai Bancii Nationale a Portugaliei si ii ataseaza autentificarile notariale anterioare. Contractul este pentru tiparirea bancnotelor portugheze cu cea mai mare valoare: 500 escudos. Inarmat cu o scrisoare de recomandare olandeza, in decembrie 1924 intra in legatura cu Sir William Waterlow, patronul imprimeriei Waterlow and Sons Limited unde se tiparesc bancnotele portugheze si ii explica ca din ratiuni politice aceasta emisiune de bancnote trebuie sa fie foarte discreta, cu aceleasi serii ca bancnotele folosite deja in Portugalia, ele fiind pentru uzul in provincia Angola (explicatia fiind ca va exista o stampilare ulterioara “ANGOLA”), iar o scrisoare mai detaliata din partea Bancii Portugaliei este pe drum. Asa zisa scrisoare de la Banca Nationala a Portugaliei a sosit – ea fiind de fapt tot un fals facut de Alves dos Reis, astfel ca Sir Waterlow accepta contractul. Se pare chiar ca i-ar fi scris o scrisoare Guvernatorului Bancii Portugaliei despre acest contract, insa scrisoarea s-a ratacit (!).
Comanda a fost de 200.000 bancnote de 500 reis – aproape la fel de multe ca si cele existente deja in circulatie. 100 milioane de escudos, aproximativ 1% din Produsul Intern Brut portughez! Prima livrare a fost in februarie 1925, la exact un an de la intrarea in circulatie a bancnotelor originale. Banii, introdusi prin canale diplomatice gratie legaturilor cu fratele consulului la Haga si cu a unui diplomat liberian, au fost “spalati” si au fost folositi la finantarea bancii nou infiintate de Alves dos Reis “Bank of Angola and Metropolis”. Concomitent cu aceasta, pentru a-si ascunde urmele s-a incercat acapararea actiunilor Bancii Portugaliei, dos Reis reusind pina in noiembrie 1925 sa puna mina pe 10.000 de actiuni. Pentru a avea controlul asupra bancii de emisiune avea nevoie de 45.000 actiuni…
A mai achiztionat un palat in Lisabona, Palácio do Menino de Ouro, actualul sediu al British Council, 3 ferme, o retea de taximetre, bijuterii. A incercat sa cumpere si ziarul Diario de Noticias dar n-a reusit.
Pe parcursul lui 1925 au inceput sa apara zvonuri cu privire la existenta unor bancnote false de 500 escudos, insa toate bancnotele verificate se dovedeau a fi bune. Atit elementele de siguranta cit si seriile corespundeau.
In noiembrie Alves dos Reis si banca sa au intrat in atentia jurnalistilor de la principalul cotidian O Seculo (Secolul), care incercau sa inteleaga cum o banca oferea imprumuturi cu dobinzi avantajoase fara a atrage depuneri. Initial s-a crezut ca este o operatiune a Germaniei prin care se incerca acapararea economica a Angolei, dar apoi in urma unui denunt al unui functionar al bancii din Oporto s-au descoperit bancnote cu serii identice. Autoritatile au ordonat tuturor bancilor din tara sa verifice seriile tuturor bancnotelor de 500 de escudos si s-a descoperit amploarea fraudei. Apoi un simplu telefon la imprimeria din Londra a dezvaluit si misterul perfectiunii bancnotelor. A urmat arestarea lui Alves dos Reis, confiscarea averii, o judecata ce a durat 5 ani si condamnarea la 20 ani de inchisoare.
Insa repercursiunile asupra economiei au fost catastrofale, moneda a scazut mult in rata de schimb cu alte valute, a urmat si o criza politica acestei crize monetare, lucru ce a dus in mai 1926 la lovitura de stat militara si mai apoi la instaurarea Ditadura Nacional a lui Antonio Salazar ce a durat pina in 1974.
La momentul arestarii, Alves dos Reis avea 28 ani. A facut cei 20 ani de inchisoare, a fost eliberat in 1945, a mai fost acuzat apoi de o escrocherie cu cafea, fara a fi condamnat si a murit sarac in 1957 in urma unui infarct.
Pe acelasi subiect, Thomas Gifford a scris o nuvela in 1977: The Man from Lisbon.
Sursa foto: http://www.spiegel.de/international/zeitgeist/bild-656046-24832.html
