Aprilie 1990. Simbata dimineata. Soare, cald si coada nu prea mare la vama la Nadlac. Inca n-are tot neamul lui Homo Carpaticus carnetel din ala verde cu stema RSR si titlul pompos “Pasaport” pe coperta. O duc pe soacra lui sor’mea la Budapesta la rude si pe mine la Henriette. Itinerariul e simplu, tanti Rozalia ramine in Csepel in sud, si io fac halta in nord, linga Florian Ter.
Dar stam 2-3 ore la vama. Intram in criza de timp, fiindca tanti Rozsi tre’ sa prinda un autocar spre Balaton. Trec de vama, nu mai pierd timpul si calc Dacia pe coada. Aproape 130! Ma rog, unde e posibil deoarece autostrada incepea doar cu 40 km inainte de Budapesta.
Ajungem la timp totusi, bagaje jos, saru’mina si distractie placuta, hai la Henriette!
Insa stind atit la vama, am terminat acolo termosul cu cafea. Treisfert de litru. Si-mi cam vine la buda. Ma rog: nu “cam”, ci foarte tare. Ungurii aveau deja in 1990 doua probleme: una cu locurile de parcare si a doua cu noi si ferfi. Nu cu noi, romanii, ci cu placutele de pe bude. Scria “noi” pe o usa si “ferfi” pe alta usa. Tineam minte ca la prima experienta intr-un restaurant, avind o problema lichida similara am intrat la nimereala pe o usa, si am iesit rapid din cauza tipetelor. Se pare ca “noi” a fost scris de “ele”…
Deci exclud varianta cu cautatul unui restaurant dotat cu pisoarul impus de lege si decid sa caut o toaleta publica. Dau zece forinti dar stiu sigur ca intru pe usa care trebuie.
Conduc eu asadar mai mult cu ochii dupa un loc bun de pisat, si vad o statie de metrou. Ha ha!! Yes!!! Stiam eu de la Moscova, Kiev si Leningrad ca in statii exista toalete publice. In fata ei statie de autobuz, in rest numai masini parcate bara-n bara. Parchez in capatul alveolei, pun avariile si intru in statie. Iau bilet, ca altfel nu se poate si cobor pe peron. Cool, se vede ca rusii nu-s un model pentru unguri, ei nu si-au facut pisatoare in statii!
Vine metroul. Desi aveam exces de cofeina in creier se pare ca judecata mi-era afectata de vezica. Asa ca iau metroul in speranta ca la statia urmatoare pot sa scutur trandafirul. Si in definitiv, de aia platesti biletul de metrou, nu? Ca sa te plimbi cu el.
Dar urmasii lui Attila cind fac un lucru, il duc pina la capat. Deci nici in statia urmatoare nu era buda.
Urc scarile, dau geana de jur-imprejur (ma credeti ca am scris “geoana” in loc de “geana”?) dar nimic incurajator. Transpir. Degeaba, elimin apa din alte parti ale fizicului meu, nu de-acolo de unde ma “arde”.
Ok, hai-napoi.
🙂 Stiti ce n-a facut moldoveanul? Hai lasati-ma cu “da, stim: pipi” ca nu la asta ma refer. Nu mi-a trecut prin cap sa retin statia unde am intrat in metrou. Misto, nu? Fiindca luind metroul urmator in directia care credeam eu ca ma duce inapoi la Dacia mea parcata ca un autobuz am ajuns intr-o statie unde neam de neamul meu nu mai fusese. Poate doar cu exceptia lui bunicu’, ca el petrecuse o iarna in ’44-’45 demolind diverse cladiri istorice in Budapesta. Da’ pe el nu-l pun la socoteala, era mort deja la ora aia deci nu-i puteam cere o directionare.
Partea buna e ca vad un santier vis-a-vis, intru cu tupeu si reglez umiditatea unei gramezi de nisip.
Plutesc! Orgasmez intelectual privind toti acei muncitori care cara scinduri, imping roabe, bat cuie si aseaza caramida peste caramida, faurind cuiburi caldute pentru cuplurile proaspat casatorite sau birouri pentru tinerii corporatisti. Aiurea! Desenez cu jetul opturi in nisip, ca un copil de 4 ani.
Revin cu picioarele pe pamint (mai-nainte ziceam ca plutesc, nu-i asa?) si incep sa gindesc cum dracu sa fac sa-mi gasesc masina. Inainte sa mi-o gaseasca ei, cei cu amenzile de parcare…
– Unde am lasat-o?
– In statie, logic, nu?
– Ihi, da’n care statie?
– Aaaa…
Realizez ca pasaportul e in masina sub parasolar. In el si suta mea de marci, banii de cheltuiala. Am doar citiva forinti in monede, banii pregatiti pentru plata toaletei. Dar iau un taxi, si fiindca nu cunosc decit 3 vorbe in ungureste ii explic laconic soferului: Szeged!
A devenit cel mai amabil om din Ungaria. L-am lasat sa ma duca spre iesirea din oras catre Szeged, l-am pus sa intoarca, l-am dirijat apoi sa refaca traseul ce-l urmasem eu cu doua ore inainte. Da, trecusera 2 ore de cind lasasem masina parcata aiurea. Ce am reusit sa inteleg din ce a zis taximetristul e ca nu cunosteam mai deloc orasul, fiindca mersesem in zigzag. Drept pentru care si cursa a costat pe masura: cam 70 marci. Am zis merci insa ca mi-am gasit masina tot acolo, si fara amenda sau roti blocate. Cica simbata nu prea se dadeau amenzi.
In fine, noi sa fim sanatosi!