Blog

Imi lipsea doza de ris pe saptamina asta! Insa dom’ primar are grija ca timisorenii sa nu se plictiseasca si vine macar o data pe saptamina cu o idee nastrusnica. Azi are una buna rau: cica pe Oituz, in locul cazarmei parasite o sa faca o parcare supraetajata cu 10 nivele!
Ui’ce zice Robu: “Eu cred că foarte potrivit pentru Timişoara ar fi să se realizeze parcări supraterane şi avem în vedere două locaţii: una care este clar stabilită, în zona Oituz, şi unde aşteptăm investitori privaţi. Vom face cât de curând anunţul public, oficial, în acest sens, şi aşteptăm cea mai convenabilă ofertă privată de investiţie într-o mare parcare în acea zonă. Eu cred că acolo se poate face o parcare P+10 de exemplu, o parcare care realmente să satisfacă nevoile pentru toți cei care vin să viziteze zona istorică a Timişoarei, Piaţa Unirii şi împrejurimile”.
Scuze: unspe nivele, nu zece, am uitat parterul!
Logic ar fi ca dupa acest anunt sa urmeze altul si mai important: intentia de construire a macar unui zgirie-nori in zona. Ca altfel la ce ar fi nevoie de o asemenea parcare, intr-o zona unde nu sint j’de mii de birouri, mall sau stadion? Explicatia cu locuri pentru vizitatorii zonei istorice nu tine din simplul motiv ca alora le trebuie o parcare de autocare, care se poate amenaja foarte simplu pe o latura a parcului din spatele Hotelului Continental. nu scrie niciunde ca traseul istoric facut la pas trebuie sa inceapa de la Punctele Cardinale si nu de la Muzeul Banatului.
Apoi stau si ma intreb care ar fi eficienta economica a unei asemenea parcari-turn? Inteleg daca am fi in mijlocul unui oras foarte mare si aglomerat dar in zona asta din Timisoara, la Punctele Cardinale, nu e vorba de o cladire dintr-o aglomerare unde lucreaza zeci de mii de oameni pe kilometrul patrat, ca in Chicago sau in Manhattan.
Plus ca ideal este nu sa ai un singur garaj din asta intr-un punct al orasului, unde sa incerci sa aduni laolalta sute/mii de masini iar de acolo soferii sa o ia voiniceste la pas catre locurile unde au treaba, poate chiar si la kilometri distanta. Eu unul nu as da in veci 3 lei ora pe un loc de parcare aflat la jumatate de ora de mers pe jos de locul unde lucrez sau am treaba, platind astfel din banii mei nu numai timpul cit am treaba efectiv ci si ora sau zecile de minute pierdute cu mersul pe jos pina la destinatie. Ideal este sa ai o parcare etajata la fiecare 5 minute de mers pe jos in zona centrala. Astfel sa stiu sigur ca nu am mai mult de 2-3 minute de mers pina la destinatie chiar si in zonele aglomerate, si la ore de virf.
Ma astept ca al meu primar sa imi faca mai multe parcari, rasfirate judicios in oras. Astfel, daca am treaba la primarie, ma astept sa pot parca undeva in zona, daca am treaba la Spitalul Judetean, la Magazinul Bega sau in Piata Badea Cartan, la fel. Nu-mi trozni o parcare de milioane de euro la Punctele Cardinale, unde n-are aproape nimeni de ce sa opreasca in zona! (Turistii, am mai spus-o, vin cu autocarele, sau ies pe jos din hoteluri, sau iau un taxi, sau tramvaiul, eu cel putin asa fac prin orasele pe care le vizitez). Ca nu e nimic de facut acolo, cu exceptia facultatii de Arte (care are deja parcarea facuta de ADP de pe vremea lui Ciuhandu, sa vedem daca Robu termina parculetul), a Clinicii Max-Fax si a cladirii cu 3 etaje goale acum de la coltul cu Popa Sapca, unde era Connex odata. In rest… pauza. Sa nu imi spuna mie cineva ca cei cu treaba la tribunal sau pe la notarii, avocatii si detectivii particulari din zona isi vor urca ML-urile si Q7-le la etajul 10 al parcarii de pe Oituz! 1500-2000 de masini pe ora, 8 ore pe zi, 5 zile pe saptamina! Bastionul are parcari de jur imprejur, Tribunalul are chiar si toaleta publica subterana in parcare, asa ca un garaj cu 10 etaje mi se pare o fantezie a unuia care fumeaza chestii (prea) tari.
Pe cind o asemenea parcare la Padurea Verde? Vezi dom’ Primar ca “Ţînţarul” e in paragina! Se poate face si acolo o parcare pe macar 6 etaje!

 

La 15 aprilie 1769 armata rusa trece Nistrul incepind primul razboi ruso-turc. La comanda se afla contele Piotr Alexandrovici Rumyantsov (1725-1796) – devenit in 1770 dupa victoria de la Kagul feldmaresal si supranumit “Zadunaisky” adica “Trans-Danubian”. In septembrie Iasiul cade, urmat la scurt timp de Bucuresti. Trupele ruse aveau mare nevoie
de o solutie pentru aprovizionarea pe plan local si era de la sine inteles ca, cu cit “contributia” Principatelor Moldova si Valahia era mai mare, cu atit mai bine. Rumyantsov avea nevoie rapid de multi bani, insa tot ce avea erau aproximativ 900 tunuri turcesti nefolosibile, capturate la Akkerman, Benderi, Brasov, forturile dunarene si Ismail. Probabil ca el s-a gindit la solutia gasita de contele P.I. Shuvalov acasa in Rusia intre 1757-1767, care a facut din surplusul de tunuri (unele din ele chiar din perioada Razboiului de 7 ani – adica noi la acea data!) monede de cupru. Chiar daca operatiunea lui Shuvalov a produs confuzie si dezordini in rindul populatiei, totusi ea a adus statului un profit curat de jumatate de milion de ruble. Tunurile turcesti, Rumyantsov le avea pe gratis. Daca ar fi putut aranja ca
cheltuielile armatei sale sa fie platite cu bani de cupru facuti din aceste tunuri, iar
toate incasarile facute de casieria armatei ar fi facute in monede din aur si argint, atunci lucrurile ar fi stat si mai bine. Rumyantsov nu era un filantrop, el era un soldat agresiv, care folosea orice mijloace in interesul sau si al armatei sale. Chiar daca oficial scopul razboiului a fost eliberarea celor doua principate crestine de sub ocupatia otomana, acesta era doar un paravan. Este greu de crezut ca feldmaresalul nu a intrezarit efectele actiunii sale de topire a tunurilor in monede asupra economiei Principatelor, insa e sigur ca acest lucru nu a atirnat prea greu in balanta. Plus ca in 1771 victoria asupra turcilor aparea deja ca fiind certa, asadar ar fi fost in stare sa depaseasca orice probleme s-ar fi ivit.
Insa trimiterea la sute de kilometri departare in Rusia a unor tunuri grele era in afara oricarei discutii, din cauza problemelor logistice. Lucrul trebuia facut deci local, pentru ca nici un contractor nu ar fi avut curajul sa investeasca bani intr-o asemenea intreprindere pentru infometata si leftera armata rusa. Rumyantsov si-a pus ideile pe hirtie, iar imparateasa Ecaterina a II-a i-a dat aprobarea.
Un speculant local, consilier privat in serviciul polonez, baron Peter Gartenberg si-a exprimat interesul pentru afacere. El avea deja diverse contracte guvernamentale
de colectare a taxelor, inclusiv o concesiune pe taxa asupra sarii. La 24 februarie 1771
contractul i-a fost acordat. Monetaria trebuia instalata la Iasi, iar productia de monede de cupru trebuia furnizata la o rata de 432 bucati a 5 copeici sau 1440 bucati a 1,5 copeici, sau 4320 bucati a 1/2 copeici – dintr-un pud de 40 livre de cupru, adica la o rata de 21 ruble si 60 copeici per pud (1 pud=16,38048kg). El trebuia sa plateasca Divanului (autoritatile
civile locale) 7 ruble pe pudul de cupru livrat (cu 2 ruble peste pretul de piata al cuprului) si mai trebuia sa plateasca o suma de 60.000 ruble pentru privilegiul de a fabrica 500.000 ruble. Armata rusa ii livra metalul brut, echipamentele si lucratorii calificati, totul fiind platit de contractor. Mai trebuia desemnat si un “controlor” care sa urmareasca operatiunea. Afacerea nu a fost calculata sa il falimenteze pe Gartemberg.
In afara cheltuielilor, profitul putea fi de pina la 100%, iar cheltuielile nu promiteau sa fie excesive. Contractul, scris in germana nu dadea termene limita. Iar in final, din motive
nespecificate, insa usor de inteles, Iasiul nu a ramas locul convenabil pentru monetarie.
Au aparut insa probleme. Piesa de 1 copeici era echivalata convenabil la o para in moneda locala, dar nici moneda de 5 copeici si nici cea de jumatate de copeica nu erau usor de convertit, asa ca in locul lor s-a ales o moneda cu valoarea de 3 copeici (2 parale). Gartemberg a ales un loc pentru monetarie linga localitatea Sadagora (o traducere slava a numelui acestuia) de pe mosia sa din Nordul Bucovinei. Aceste schimbari ne clarifica intentiile sale in ce priveste “corectitudinea” respectarii contractului. Au fost pregatite patru modele diferite de probe pentru moneda de 1 copeici – 1 para, ca si unul pentru moneda de 5 copeici. La moneda de 5 copeici se renuntase intre timp, iar din probele de 1 copeici a fost ales doar cea care nu purta cifrul imparatesei Ecaterina a II-a. Feldmaresalul Rumyantsev, prevazator, a insistat ca emisiunea sa nu fie indentificabila in nici un mod si nici un simbol cu Imperiul Rus. Aceasta ii lasa altenativa sa dezavueze si sa refuze acceptarea monedelor de catre trezoreria armatei ruse. Desenul ales infatisa blazoanele
Moldovei si Valahiei pe o fata, si iar pe cealalta valoarea incadrata intr-un patrat.
Noile monede de cupru livrate de Gartemberg trebuiau primite de Divane in contul armatei ruse, iar acestea (Divanele) erau obligate sa livreze armatei suma corespunzatoare in monede din aur sau argint. Divanele trebuiau de asemenea sa isi faca platile publice curente folosind monedele lui Gartemberg. Impozitele platite de populatie trebuiau efectuate doua treimi in aur si argint si o treime in monede Sadagura. Banii din metale
pretioase trebuiau predati armatei ruse. Gartemberg insusi a intirziat cu platile ce trebuia sa le faca spre Divane: primele 10.000 ruble au fost date in iunie 1772 iar urmatoarele 20.000 de-abia in mai 1773, cind deja fusesera batute aproximativ 450.000 ruble, care aproape sufocasera economia locala. “Controlorul” armatei de fapt nu a existat niciodata, asa ca Gartemberg a produs monedele si cu abateri de la standardul de greutate. Principatele au fost in scurt timp inecate in abundenta de cupru supraevaluat, contribuabilii au inceput sa nu-si mai plateasca darile si s-a produs o confuzie
fiscala. Feldmaresalul Rumyantsev l-a desemnat ca responsabil oficial cu supervizarea finantelor Principatelor pe generalul maior Rimsky-Korsakov. Cei doi faceau echipa clasica: seful cel mare care chipurile nu stie ce se intimpla si nu este raspunzator de actiunile subordonatului; Rumyantsov voia sa aiba cit mai putin de-a face oficial cu inundatia de cupru pe care a provocat-o in regiune. In iulie 1773 a cerut socoteala trezoreriei armatei
pentru acceptarea a 20.000 ruble in cupru de la un comerciant local contra unei scrisori de credit din Moscova. Mai mult chiar, l-a pus pe Rimsky-Korsakov sa-l intrebe pe
domnitorul fanariot al Moldovei Ioan Cantacuzino de ce s-a acumulat o masa atit de mare in trezoreria Divanului (de parca n-ar fi stiut raspunsul!).
Pe de o parte, Rumyantsov isi facea griji despre invazia de monede de cupru. Pe de alta parte insa, el punea problema unui al doilea contract de emisie, de aceasta data acordat
generalului major Melissino. Insa Melissino a vindut dreptul de batere monedelor de cupru asesorului Papanelopulo, care la rindul lui l-a cedat lui Gartemberg – acesta avind in final un monopol largit.
In total, din august 1771 pina in mai 1773, Gartemberg a receptionat citeva mii de tunuri turcesti si citeva rusesti (defecte), cintarind peste 30.000 puduri. Acest metal a fost suficient pentru emiterea a circa 700.000 ruble in monede de 1 si 2 parale la o rata de 21 ruble si 60 copeici per pud (in acelasi timp, in Rusia rata era de 16 ruble per pud, deci mult mai grele). Din noiembrie 1771 pina in aprilie 1774 Gartemberg a batut monede in valoare de 681.000 ruble. La capacitate maxima, monetaria scotea mai mult de un milion de monede pe luna.

Se pare ca feldmaresalul Rumyantsov a condos defectuos armata in razboi. Victoriile de la inceputul campaniei i-au scos pe turci din Principate, insa pacea nu a fost semnata in 1771,
iar lunile de inactivitate militara reflectau se pare si lipsa de preocupare a guvernului rus in zona, datorita problemelor pe care le aveau in Urali cu hoardele lui Pugaciov. Armata lui
Rumyantsov a fost chemata inapoi, iar turcii au profitat si au trecut Dunarea. Pacea a fost semnata la 10 iulie 1774 la Kuciuk-Kainargi, Principatele au devenit autonome, dar sub suzeranitate turceasca.
Pina la acea data schema lui Rumyantsev a canalizat spre Rusia o mare parte a aurului si argintului din Principate (plus o parte care a luat cai subterane…). Cuprul a devenit nedorit, neacceptat in afaceri, proviziile au inceput sa dispara, iar nemultumirea populara a crescut. Razboiul si inflatia a jefuit Principatele. Recensamintul din 1740 evidentiase in Valahia 145.000 de familii. La trei ani dupa razboi, in 1777 cu greu au mai fost numarate 70.000. A fost un caz clasic de distrugere a unui spatiu in “incercarea” de a-l salva.
Inca de la inceputul lui 1774 cuprul a inceput sa fie general boicotat la Iasi. Au simtit lucrul acesta si soldatii rusi: solda lor platita in monede de cupru le aducea tot mai putina slibovita
la taverna. Rimski-Korsakov si Divanele au incercat sa aplice diferite metode care le-au cistigat neincrederea publica si o admonestare dura din partea feldmaresalului.
“Acceptati doar aur si argint” a scris el lui R-K, platiti numai in cupru. “Asta este responsabilitatea voastra personala, daca nu veti reusi va trebui sa-i spun imparatesei unde este problema”. Debitorii Divanelor, in special agricultorii si crescatorii de vite, continuau sa taraganeze, arieratele cresteau, sperau sa reziste pina la plecarea rusilor. Feldmaresalul era la fel de hotarit sa stoarca cit mai mult posibil inainte de a pleca. Lui Rimsky-Korsakov i s-a spus sa nu ia cupru nici macar de la Gartenberg si sa ii pedepseasca pe delicventi, chiar si cu confiscarea averilor. A fost din nou amenintat ca va fi responsabil personal pentru arieratele neplatite.

In consecinta Rimsky-Korsakov a reactionat energic. Proprietatile debitorilor au fost perchezitionate, s-au facut arestari iar agentii lui au inceput sa conduca perchezitii. Feldmaresalul a trebuit sa il repuna la putere. Cu toate acestea abia s-au strins in jur de 1600 ruble in metal pretios. La sfirsitul lui noiembrie Rumyantsov parea a fi concluzionat
ca a trecut de stadiul colectarilor diminuate. Dupa inca o discutie despre confiscare, presiunea s-a diminuat. Rezistenta pasiva a fermierilor pina la urma a invins. A mai ramas doar datoria lui Gartenberg de recuperat. El a folosit tactici de intirziere timp de multe luni, de exemplu in iulie 1773 feldmaresalul il intreba de ce e atit de incet. In august 1773 Gartenberg si-a justificat “vina” sustinind ca in acel moment nu avea nici un functionar care scrie ruseste. Pina la urma, in 25 noiembrie 1774 Rumyantsov
i-a cerut lui Rimsky-Korsakov un raport complet asupra situatiei. Imposibil – a replicat acesta, birocratul desavirsit – imposibil pentru ca datele sint incomplete. In 30 Noiembrie, feldmaresalul a cerut ca raportul sa fie gata a doua zi, sau…
In 1 decembrie a primit un raport complet, cit de elaborat e greu de spus, ideea este ca Gartenberg mai avea de platit inca 20.000 ruble. Dar Gartenberg a reusit sa taraganeze, iar situatia era inca incerta cind rusii s-au retras ceva mai tirziu, in aceiasi luna.
Peste trei luni, in februarie 1775 rusii, acum plecati, inca ii trimiteau mesaje prin posta lui Gartenberg, si Rimsky-Korsakov oberva cit de greu era sa determine suma datorata.
La inceputul primaverii lui 1774, feldmaresalul incerca sa retina cuprul lui Gartenberg in interiorul Principatelor; se temea  de traficul clandestin cu aceste monede peste granita poloneza. Logic, actiunea finala a rusilor in legatura cu ele a fost sa interzica importul lor in Rusia. Cu toate acestea, o anumita cantitate a reusit sa se strecoare peste granita. De exemplu, in 1777 Spiridon Dubin, un taran bogat din districtul Kiev a fost gasit avind monede in valoare de 800 ruble. A fost condamnat la biciuire in public, iar banii au fost confiscati si trimisi la Moscova. Alte capturi – in valoare de 1600 ruble – au fost facute in 1779 si 1780 tot din districtul Kiev, fiind trimise de asemenea la Moscova.
In 1788 in timpul rebaterii generale a vechilor monede usoare de cupru acumulate, s-a decis si rebaterea monedelor Sadagura capturate, la o rata de 16 ruble la un pud de cupru. Piesele moldovenesti au fost considerate ca fiind flanuri folositoare, astfel cele de 1 para – 3 denghi au produs o copeica “acceptabila” si cea de 2 para-3 copeici o moneda de 2 copeici.
Erau mai multe monede de 2 para decit cele de 1 para. Din ambele tipuri s-au produs monede in valoare de 1300 ruble, aproape de 100.000 monede in total. Aceasta pare a fi o cantitate considerabila, dar in termeni comparativi era doar o picatura in masa monetara rusa, aceste suprabateri fiind foarte de rare.

Monedele Sadagura au fost produse din bronz si cupru aliate pentru a fi folosite in tunuri, nu în monede. Metalul odata topit si tras in fisii era de multe ori “recalcitrant” adica buretos, poros. Monedele in sine erau produse ieftin si matritele erau de multe
ori pastrate in uz chiar si dupa ce in mod normal ar fi trebuit sa fie schimbate. Efectul cumulat este o moneda inferioara calitativ (exista atit de multe diferente minuscule pe cite poate gasi un om rabdator cu o lupa). Desi oamenilor nu le placeau monedele lui Gartenberg, au continuat sa le foloseasca de-voie-de-nevoie inca mult timp. Rezultatul este ca o piesa bine batuta in conditie buna este o mare raritate. Unele dintre probe au un design frumos, sint bine batute, din material bun. 5 copeici si 1 para cu simbolul
cruciform sint exemple in acest sens. Altele sint mai putin rafinate. De asemenea majoritatea celor din argint au matrite elegante si sint batute cu grija.
In ceea ce priveste probele, exista ipoteza ca cele cu aspect bun vin din Sankt Petersburg. Altele mai slabe erau produsele lui Gartenberg. Emisiunile din argint sint datate 1772 si 1773, dupa modelul obisnuit. Toate, exceptind 1 para din 1772, sint din matrite bune, cu ghirlande deasupra celor doua scuturi ovale ale Moldovei si Valahiei. Acestea trebuie sa fi fost duse la prezentarea facuta la Sankt Petersburg. Paralele mai brute sint probabil de la monetaria Sadagura. Marele Duce listeaza emisiunile din argint ca Novodel; Ilin, Tolstoi si Brekke le considera originale, adica bateri contemporane lui Gartenberg. Novodelul 5 copeici si 1 para s-au batut la monetaria Ekaterinburg, la inceput ca parte a productiei din 1856 a Novodelelor de clasa a doua (imitatii ale monedelor reale facute cu matrite noi). Aceasta emisiune se caracterizeaza prin matrite slabe si lucratura lipsita de finete. Foarte putine seturi s-au facut in 1856 cind matritele au fost create si doar patru seturi din
aceleasi matrite au fost pregatite special pentru Expozitia din 1870 a producatorilor rusi. Dar pe o perioada de 20 de ani alte seturi si piese individuale au fost pregatite pentru comenzi separate. In 1876 Marele Duce Romanov a vizitat monetaria din Ekaterinburg, care era pe punctul de a fi inchisa, dupa 150 ani de activitate prolifica. A luat cu el diferite matrite, inclusiv ale celor 2 novodele, lucru mentionat in lucrarea sa, “Corpus”. Proba originala de 5 copeici este foarte rara. Proba de 1 para, pentru care s-au facut matritele novodel e mai putin rara. Astfel ar fi fost logic ca mai multi oameni sa ceara (si deci sa se produca) novodele pentru 5 copeici decit pentru 1 para. Curios totusi, novodelul de 5 copeici este cel mai rar.
Concluzii
Emisiunea monetara Sadagura are toate caracteristicile unor bani de razboi: un curs impus mult superior valorii metalului, cu valoarea nominala exprimata in doua sisteme monetare
diferite, o arie de acceptare strict limitata in interiorul celor doua Principate si puterea circulatorie oficiala ce a incetat odata cu retragerea armatei de ocupatie. Importanta din punct de vedere istoric al acestor monede este relevata de doua aspecte:
– este prima emisiune comuna Moldovei si Valahiei
– este singura emisiune monetara din cele doua Principate pe parcursul a doua secole (de dupa inchidera monetariilor lui Dabija Voda in Moldova si Mihnea al III-lea in Tara Romaneasca, si pina la 1867)

Pentru colectionari, aceste monede sint importante si din alte puncte de vedere:
– tirajul mare, care le face relativ usor de gasit pe piata – fara insa a fi niste monede comune;
– amanuntul ca bronzul provine din tunuri capturate;
– marea diversitate de matrite folosite din cauza ca bronzul tunurilor este mult mai dur decit cuprul, astfel incit exista foarte multe variante diferite ca desen
– variatiile de culoare a metalului, datorate faptului ca tunurile folosite ca materie prima nu erau fabricate din aceleasi aliaje;
– variatiile mari de greutate chiar la monedele cu acelasi milesim.
Coroborind aceste variatii de desen, greutate, culoare a metalului se poate spune pe buna dreptate ca fiecare moneda Sadagura este unica in felul ei.
Bibliografie:
1. Journal of the Russian Numismatic Society, No.5 1981-1982: 2-9
2. G. Buzdugan, O. Luchian, C. Oprescu. Monede si Bancnote Romanesti. Ed. Sport-Turism Bucuresti 1977: 102-105
3. C.C. Kiritescu. Sistemul banesc al leului si precursorii lui. Editura Academiei R.P.R. 1964, vol. I: 100-101; 113-114.
P.S. Acest articol l-am scris, sub titlul “Monedele Sadagura”,  pentru numarul 7/2006 al revistei “Colectionarul Roman”.

 

Din seria “ce primar destept avem si ce de idei are” azi d-l Robu ne serveste una calda, ca si Nescafe-ul trei in unu: n-avem bani de reparat tramvaie, autobuzele articulate sint o prostie, luam microbuze pentru transportul in comun. Uite-aici: http://www.tion.ro/nu-avem-bani-de-tramvaie-noi-primaria-timisoara-vrea-transport-cu-microbuzul/1270738

Macar daca se anunta asta ieri as fi zis ca-i pacaleala de 1 aprilie. Adica desi incep sa ma obisnuiesc cu ideile surprinzatoare ale lui dom’ primar, asta chiar m-a lasat cu gura cascata!

„Câtă vreme voi fi eu primar nu se va mai cumpăra niciun autobuz articulat, pentru că după părerea mea este o prostie să achiziţionezi, în Timişoara, autobuze articulate. Timişoara este un oraş care nu are bulevarde foarte lungi şi traseele autobuzelor au foarte multe schimbări de direcţie la 90 de grade. În plus, la un oraş de mărimea Timişoarei, nu ai numărul de călători care la o frecvenţă normală în trafic să-ţi poate umple un autobuz articulat. Autobuzele trebuie să fie mai mici şi să circule mai des. Vom cumpăra microbuze” zice Robu.

Asadar un oras de marimea Timisoarei nu umple un autobuz articulat!

Sa-i spuna cineva vopsitului ca exista orase cu populatie comparabila cu a Timisoarei si au metrou (Nurnberg, de exemplu). Asta daca nu cumva dumnealui vrea sa ne compare cu vreun oras  din India, unde se circula cu ricsa!

De tramvaie, ce sa mai zicem: desi se lauda ca are cel mai mare buget din ’90 incoace, d-l Robu nu e in stare nici sa repare (sau sa vopseasca macar!) tramvaiele lui Ciuhandu.

Orice primar de oras aglomerat stie ca prima conditie pentru a determina oamenii sa-si lase masinile acasa e sa le asiguri un transport public regulat si bine pus la punct. Pai daca noi punem tramvaiele pe butuci si autobuzele (noi-noute!!!) vrem sa le schimbam cu microbuze nimeni in veci n-o sa-si lase masina acasa si o sa prefere sa stea de 4 ori la acelasi semafor de pe Michelangelo.

Singura chestie buna e ca asa cum n-a facut mai nimic in primul an de cind poarta tricolorul  oblic peste burta, (am vazut viteza cu care scoate suruburile din acvariul din centru) sa speram ca nu apuca in astia 3 ani care i-au ramas la Primarie nici sa strice prea multe in oras.

Cind eram student, la facultatea de unde ne-a venit acest profesor exista un proiect de transport suspendat (un monorai). Acum, in loc sa ne gindim la o linie de metrou, autobuze hibrid, tramvaie sau troleibuze noi (cu poluare minima) noi urcam in microbuze. Ca-n Mizil. Sau Zlatna… Si o sa ne coste doar aparatele de taxat cit 10 autobuze noi. Sau platim la sofer un leu, la mica intelegere?

 

Vreau sa aduc o completare la articolul de ieri: acela nu este un post platit. Eu nu fac bani din blog. Este un fel de reclama pe care mi-o fac mie insumi.

timstal.ro e site-ul meu.

Inginer de instalatii in constructii fiind si avind probleme in a gasi online pe cineva sa-mi faca urgent o verificare tehnica la centrala cu citeva zile inainte de a pleca la New York, am decis ca la intoarcere sa ma autorizez ISCIR in acest domeniu, fiind, zic eu, mai mult decit calificat in domeniu. Am fost primul student din Timisoara care a avut ca tema la proiectul de diploma  comparatia intre incalzirea cu radiatoare si cea in pardoseala, cu serpentine din teava moale de cupru. Se intimpla in 1995, cind inca nu aparuse nici macar Pexal-ul pe piata, iar tevile din cupru erau un material pe care nu-l gaseai decit la 1-2 firme din oras.

In toamna trecuta, la intoarcerea acasa, cu bugetul stabilit, dupa ce am studiat legislatia si am inteles ca doar autorizarea mea nu e suficienta, am convins-o pe Ramo sa reactiveze firma, sa o redenumeasca (rebranding?) si i s-a schimbat obiectul de activitate. Am facut un curs la Bucuresti, am invatat un teanc de legi si prescriptii tehnice, apoi am dat un examen la Oradea, m-am dotat cu aparatura ultimul racnet, am completat dosare cu acte si certificate metrologice. Intre timp Ramo s-a ocupat de site, SEO si ce mai tine de online si in mai putin de doua luni de la intoarcerea acasa faceam prima verificare tehnica la o centrala de apartament.

De remarcat faptul ca desi a fost multa alergatura (am facut 2000 kilometri doar pentru curs si examen) nu au existat sicane. Nu am dat si nu mi s-a pretins niciunde spaga, nu s-a tergiversat nimic niciunde. Metrologia a mers cam incet, ritmul lor e extrem de lent, doar dupa 2-3 vizite la ei si multe telefoane am rezolvat tot ce imi trebuia de la ei, in rest doar cuvinte de lauda. Mai ales la ISCIR, unde inspectorul zonal m-a ajutat mult la intocmirea corecta a dosarului!

 

In concluzie: cind vin sa-ti fac verificarea tehnica la centrala? 🙂

Ca si la masini, legea prevede ca o data la doi ani centralele termice sa fie verificate tehnic. Ma rog, exista mici diferente: la masini verificarea poate fi data si pentru un singur an, iar la centralele de apartament spre deosebire de masini, dupa reparatii/inlocuiri de piese este necesara o noua verificare tehnica.

Din start trebuie facuta precizarea ca verificarea instalatiei de gaz facuta de reprezentantii firmei furnizoare de gaz (e-on, Distrigaz, GDF, etc) se opreste la robinetul de gaz care alimenteaza centrala. Motivul este unul foarte simplu: centrala termica este echipament sub presiune, si este sub incidenta controlului ISCIR (Inspectia de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune si Instalatiilor de Ridicat). Asadar angajatul e-on gaz care vine si da cu apa si sapun pe la mufele si coturile tevii de gaz (care in general e un simplu instalator cu autorizatie in domeniul instalatiilor de gaze) – atentie: nu orice instalator are dreptul sa intervina la instalatia de gaz! – nu are competenta de a verifica centrala. Centralele termice se verifica de catre ingineri de instalatii, autorizati ISCIR pe domeniul RVT (Responsabil cu Verificari Tehnice), apartinind de societati comerciale care au ca domeniu de activitate principal “Activitati de Testare si Analize Tehnice” (cod CAEN 7120).

Insa cei de la compania furnizoare de gaz au dreptul si obligatia sa verifice existenta raportului valabil de verificare tehnica a centralei termice. In general, daca cu ocazia verificarii instalatiei de gaz nu este prezentata dovada unei verificari tehnice valabile, se acorda un termen de citeva zile (o saptamina) pentru comunicarea efectuarii verificarii (telefonic sau in persoana), iar daca aceasta nu se face compania de gaz demonteaza contorul de gaz si sigileaza instalatia. In comunicare trebuie specificat numarul raportului de verificare, firma cu autorizatia ISCIR nr… (datele din antetul raportului de VTP) care a efectuat verificarea si numarul facturii achitate.

Ok, acum sa discutam despre verificarea tehnica in sine. Ce documente trebuie prezentate inginerului RVT, cu ce se face, ce document se emite?

In primul rind trebuie avute la indemina avizul de gaz in care sa fie specificata cota de gaz pentru centrala , proiectul dupa care s-a realizat instalatia de gaz care alimenteaza centrala, livretul aparatului (un carnetel sau chiar o foaie de hirtie cu datele centralei: model, serie, putere) si instructiunile de utilizare si intretinere, in limba romana.

Verificarea centralei consta intr-o serie de masuratori efectuate cu aparate verificate metrologic anual: multimetru, manometru, analizor de gaze, pompa de verificari.

Cu multimetrul se masoara tensiunea la priza si se verifica existenta legaturii la pamint. centrala termica trebuie alimentata de la o priza dedicata, nu se admit triplustechere, prelungitoare, improvizatii.

Cu manometrul (analogic sau diferential) se masoara presiunile in rampa de gaz, la intrare in arzator, focar. Inginerul RVT stie care sint valorile minime sau maxime admisibile, asa ca el poate face corectiile necesare daca e cazul. Blocul de gaz nu e carburatorul unei Dacii ca oricine sa umble cu surubelnita in el, reglajul se face doar supraveghind valorile cu un manometru special.

Cu analizorul de gaze se verifica emisiile centralei. Noxele, monoxidul de carbon, dioxidul de sulf (daca centrala e cu motorina), temperatura gazelor, surplusul de oxigen, randamentul centralei, tirajul la cos.

Analizorul de gaze are atasata o mica imprimanta si tipareste toate datele masurate pe hirtie. Aceste date se trec si in Raportul de Verificari, iar rubricile respective au trecuta si valoarea maxima admisibila a fiecarei noxe. Daca valorile masurate de analizor sint sub valorile limita centrala primeste verificarea tehnica pentru urmatorii 2 ani. Daca valorile masurate depasesc limitele admisibile centrala trebuie oprita si reparata, urmind ca dupa reparatie sa se refaca verificarea tehnica.

Raportul de Verificare Tehnica este tipizat, de forma unui check list pe doua foi de hirtie si contine, pe linga datele masurate ale centralei, in antet datele firmei emitente (inclusiv numarul autorizatiei ISCIR), identificarea centralei (model, serie, putere), numele si adresa detinatorului, seria si data expirarii verificarii metrologice a analizorului de gaze cu care se efectueaza verificarea, numele si numarul autorizatiei inginerului RVT, semnaturi, stampile.

Trebuie mentionat ca numele detinatorului, adresa si datele de identificare a centralei, ca si data verificarii tehnice se trec intr-un registru de evidenta a aparatelor si o copie trebuie trimisa de catre firma care a efectual verificarea la ISCIR, unde sint luate in evidenta. Mai clar spus: ISCIR stie ce centrala ai, si cind ti-ai facut verificarea tehnica.

La fiecare a doua verificare tehnica (deci din 4 in 4 ani) trebuie facuta si o incercare hidraulica a instalatiei, cind timp de 10 minute, la o presiune indicata de producatorul centralei nu trebuie sa apara scaderi de presiune, scurgeri de apa sau modificari de forma a echipamentelor. Aceasta se face cu o pompa manuala speciala de incercari, iar rezultatele se consemneaza in Raportul de Verificari.

Timpul necesar unei verficari tehnice, inclusiv demontarea si montarea carcasei centralei nu ar trebui sa depaseasca 45-50 minute, cu tot cu completarea actelor.

Inginerul RVT, in urma interpretarii datelor masurate iti poate spune si alte detalii in afara de “admis, ne vedem la urmatoarea verificare peste 2 ani”. Te poate avertiza cind randamentul incepe sa scada si e necesar de avut in vedere o curatare chimica a centralei: o diferenta intre 92% si 85% poate nu pare mare lucru, si 85% e inca legal, dar diferenta la factura de gaz e semnificativa.

In concluzie, verificarea tehnica nu e un moft.

Tie cind iti expira verificarea tehnica la centrala?

 

Dom’ primar pus fiind in fata lacunelor sistemului Timpark a facut rahatul praf. Se pare ca dumnealui nu si-a pus nici o clipa problema cum vor plati strainii parcarea in oras, acestia neavind posibilitatea sa achite parcarea prin SMS (cica in roaming nu se pot trimite apeluri la numere scurte).
In loc sa recunoasca: da, Timpark are o hiba la capitolul straini, el a marsat si a zis ca de fapt oaspetilor orasului nu e de bonton sa le iei un amarit de 5 lei taxa de parcare, ca doar noi vrem sa aducem turisti gramada si sa devenim capitala culturala europeana. Ca e o minciuna se vede pe tablitele Timpark: textul in engleza cu instructiunile de parcare pentru cine e, daca strainii parcheaza gratis? Pentru timisoreni? Plus ca nici cei de la ADP nu stiau pina azi ca strainii nu vor fi amendati.
Dom’le, ar trebui sa zicem ca omul asta nu e prost fiindca e profesor unuveristar, dar cred ca aerul tare de la inaltimea scaunului de primar i-a intunecat judecata. Pai in primul rind turistii cei multi vin cu avionul sau autocarul. Cu masina vin afaceristii in principal, iar astia au bani de parcare. In al doilea rind, la orice ora in orasul asta sint mult mai multi tigani cu numere de Franta, Belgia, Germania, sau smecherasi cu numere de Bulgaria decit turisti. Asadar celor care au eludat taxele de mediu, de inmatriculare, asigurarile, impozitele locale si asa mai departe, vii acum si le mai faci cadou si parcarea gratuita in Timisoara? Adica pe noi cei corecti care am dat mii de lei pe impozite, inmatriculari, vami, etc ne iei de fraieri: noi putem plati, iar desteptii cu numere straine, nu!
Domnule Primar iti spun un lucru: stiu ca ti-e rusine cu parul tau alb, ca de aia il vopsesti, dar ar trebui sa-ti fie rusine de mine, anonimul timisorean de care iti bati joc in mod repetat!