36 grade Celsius azi in Timisoara. 32 la mine in bucatarie…
Am facut un mic experiment: la interval de 5 minute mi-am masurat tensiunea arteriala, inainte de un dus rece si dupa.
Concluzia e ca:
1) Apa rece face minuni:
Adica tensiunea a scazut cu 10 unitati in 5 minute in urma unui banal dus rece!
2) m-as muta in Alaska!
Cine e de parere ca GPS-ul, n-are personalitate se inseala. Acesta minune tehnica ce inlocuieste foaia aia mare de hirtie facuta armonica pe volan, de-i zic unii harta (si pe care 50% din soferi – barbatii o considera inutile, ai crezindu-se un fel de soldati romani pentru care toate drumurile duc la… destinatie, iar restul de 50% – femeile, pur si simplu nu stiu sa o citeasca) are personalitatea ei, imprumutata probabil de la cel/cea care da si vocea care-ti cere imperios sa intorci pe mijlocul autostrazii sau sa treci un riu peste un pod istoric, dar pietonal. De patru ori am fost in acelasi loc in Croatia, si aproape de fiecare data am schimbat traseul. Adica am schimbat GPS-ul. Adica GPS-ul a schimbat traseul. In fine… de fiecare data am avut alt GPS si de fiecare data mi s-a trasat alta ruta. Pentru unul caruia o ora in plus la volan sau o suta de kilometri facuta pe serpentine in loc de 150 pe autostrada nu i se pare o problema chestia asta devine chiar haioasa. Nu vreau sa ma gindesc insa ce ar fi zis Ramo daca ar fi fost ea soferul nevoit sa faca zig-zaguri o noapte intreaga pe un drum gen Transfagarasanul, doar ca mai lung. De doua-trei ori mai lung… Din cite imi amintesc, Transfagarasanul n-are mai mult de 100 km, iar transmuntenegrubosniasihertegovineanul pe care mi-am plimbat fizicul de data asta a avut cred ca 300 kilometri din care peste 100 pe o “magistrala” prevazuta din loc in loc cu alveole cind pe o parte cind pe alta, pentru a avea unde sa te refugiezi ca sa-l lasi pe ala din sens opus sa treaca. Tuneluri? V-a zis careva pina acum ca Muntenegrul are un vag aspect elvetian? Daca nu v-a zis nimeni va zic eu: tara aia e gaurita ca un svaiter! Tuneluri sute! Si nu glumesc: au atitea incit la un moment dat probabil ca au epuizat repertoriul de nume si au inceput sa le numeroteze…. si ce am vazut eu aveau numere peste 2-300…
Canioane, riuri, lacuri, izvoare, pajisti cu flori, satucuri pitoresti, baraje, tuneluri, paduri, munti inzapeziti, platouri stincoase, circulatie rarefiata, asfalt bun. Pe scurt o tara (de fapt trei tari: Croatia, Bosnia si Muntenegru) la fel (daca nu si mai…) frumoasa(e) decit Romania, insa mult mai putin populata :-). Lucru care explica partial lipsa cvasitotala a indicatoarelor…
Cea mai slaba la capitolul peisaje e Serbia cu drumurile si cele mai proaste (dar totusi suportabile), peisaj anost, iar zona de dupa Beograd spre Cacak este exasperanta cu satele alea insirate exact unul dupa altul.
Dar sa pornim cu inceputul: Din Dubrovnik spre Timisoara ai o gramada de variante de drum, cu distante sensibil egale (diferente de maxim 40-50 km). De data asta am ales sa venim acasa pe traseul facut la ducere fiindca am vrut sa vedem pe zi fiordul Kotor, canionul riului Tara, lacul Slansko si ce o mai fi pe drumul ala facut pina acum doar pe intuneric. Asa ca am iesit din Croatia pe la Gruda, nu inainte de a cheltui ultimele kuna si a face plinul la masina si am traversat localitatile muntenegrene Igalo, Herceg Novi si Risan. La Risan am oprit sa facem niste poze, sa trimitem citeva vederi si sa vedem celebrul mozaic roman. Iar apoi ne-am invirtit putin ca sa gasim straduta pe unde coborisem muntele dinspre Niksic (GPS-ul voia de data asta sa ne duca pe alt traseu, o sosea lata dar care nu ne-ar fi oferit privelistea fiordului Kotor). Am gasit cararea, am urcat, am oprit sa facem poze, iar am urcat, iar am oprit sa facem poze, etc. De la Risan, in Muntenegru si pina la Valjevo in Serbia sint sub 400 kilometri, dar eu am facut cel putin 10 pauze de pozat. Cum am mai zis: canioane, munti, lacuri, baraje, poduri, flori, tuneluri. Peisaj, nu Baragan!
Devine de inteles atunci ca plecind la ora 10 dimineata din Croatia am ajuns la 3 jumate noaptea in Timisoara… Dar a meritat!
A, si ajuns acasa mi-am dat seama ca totusi GPS-ul mi-a mai facut o figura: de fapt nu am ajuns la canionul Tara, ci la canionul Piva…. Poate data viitoare…
Si acum, poze:
[nggallery id=45]
Robul orasului Timisoara, omul ales in slujba urbei – primarul, a decis ca 146 euro e un pret foarte bun pentru un palmier, asa ca a cumparat (deocamdata) 35 bucati, pe care cei de la horticultura au inceput azi sa-i insire intre benzile bulevardului ce duce de la Conti spre Muzeul Banatului.
Asta ori ne crede pe noi maimutoi, ori e el. Desi eu sint sigur cine e maimutoiul, se pare ca robu’ urbei crede altceva. Fiindca daca isi dadea seama ca el e singurul maimutoi din orasul asta cumpara unul singur si si-l punea in birou. Si asta eventual din banii lui, nu ai nostri.
Plm, cind ma gindesc ca am dat o caruta de bani sa ma duc in la Marbella in Spania si la Dubrovnik in Croatia ca sa vad palmieri pe strada! Si cind colo uite ca se planteaza aici pi shentru!
Oare ce fumeaza asta?
Exista la citiva kilometri nord de Dubrovnik un loc si mai frumos, daca se poate spune asa intr-o regiune care-ti ia ochii, Trsteno pe nume (Canossa in italiana), unde pe la sfirsitul anilor 1400 isi stabilise resedinta una din familiile patriciene ale Ragusei, Gučetić (Gozze in italiana). Inca inainte de vremea cind Cristofor Columb descoperea tutunul cubanez ducii ragusani puneau bazele celui mai vechi arboretum din Europa, avind suportul flotei uneia din marile puteri maritime mediteraneene: Republica Ragusa. La 1492, anul descoperirii Americii la Trsteno in arboretumul deja existent se construia un apeduct, care functioneaza si astazi, alimentind cu apa o superba fintina arteziana, cu statui, nuferi si pestisori aurii.
Arboretumul a rezistat si nationalizarii din 1945, razboiului civil din 1991-1992 ( in octombrie 1991 armata jugoslava a incendiat o mare parte din arboretum), si chiar si incendiului de vegetatie din anul 2000. E greu de descris in cuvinte linistea, parfumurile, panorama spectaculoasa, aleile, fintina, golful de dedesubt, drumul taiat in stinca pe deasupra marii. E suficient sa amintesc ca guvernatorul militaraustro-ungar Nikola Nardellial Dubrovnikului si-a stabilit pe la 1905 resedinta intr-o vila parca decupata dintr-o scena de poveste de-a lui Walt Disney. Dupa venirea comunistilor la putere in Jugoslavia vila a fost nationalizata, devenind vila de protocol a guvernului, apoi in anii ’70 municipalitatea Dubrovnikului a facut-o cadou guvernului Republicii Socialilste Bosnia si Hertegovina. Razboiul civil din anii ’90 au dus la ocuparea vilei (ca si a Arboretumului) de catre trupele armatei jugoslave si cetnicii sirbi, care au jefuit mobilierul venetian, au vandalizat constructiile (vila e de fapt un complex de cladiri, veti vedea in poze) si la retragerea din 1992 au lasat totul in paragina. Proprietarul actual – Guvernul Bosniei si al Hertegovinei nu a reusit ani de zile sa repare cladirile, care au ramas in paragina pina dupa 2005. In 2004 actorul John Malkovich, cu radacini croate, a trecut cu yachtul pe linga Trsteno si a decis sa cumpere vila. A oferit 2,5 milioane de dolari pe ea, dar bosniecii nu au vindut-o. Pretul a urcat la 4,5 milioane de lire sterline de data asta, si sincer nu stiu daca s-a vindut sau nu, cert este ca in 2009 vila era deja restaurata. Saptamina trecuta inca nu era pusa vreo bariera, doar un semn de accesul interzis, pe care l-am ignorat si am facut doar eu si Ramo cea mai linistita baie de soare pe o mini plaja exclusiva, ascunsa printre stinci, cu vedere la cel mai pitoresc golfulet pe care l-am vazut vreodata.
Daca va nimeriti pe la Dubrovnik, mergeti de vizitati Arboretumul Trsteno, si apoi continuati drumul cu masina in jos spre mare, sint doar citeva serpentine si apoi un drum cam ca cel de pe Clisura Dunarii pe coasta dalmata si peste podul Nardelli Most – 1905, pina la actuala Vila Aurora, fosta Villa Gozze (Gucetic) , fosta Villa Nardelli. Si daca sinteti atenti gasiti si mica nisa in stinca de unde o statueta a Fecioarei Maria vegheaza asupra celor ce trec pe acolo.
Cum ar zice taica-meu, fie iertat: nu orice prost ajunge sa vada asa ceva!
[nggallery id=44]
Incepusem sa scriu probabil 5-600 cuvinte. M-am oprit, am recitit si am sters: nu poti descrie Dubrovnikul vazut de pe zidurile cetatii, sau un apus de soare la Cavtat mai bine decit aparatul de fotografiat!
[nggallery id=43]
Ieri a fost innorat, spre deosebire de azi, cind e ceata. Am profitat de ocazie ca sa mai adaugam niste stampile in pasapoarte iesind din Croatia, traversind Muntenegru si facind o incursiune de 8 ore in Albania. Am (re)vazut Shkoder – oras care s-a modernizat destul de surprinzator de la prima vizita, in 2008, cind penele de curent erau zilnice, gunoiul zacea in maldare pe trotuare si strazile erau pline de Mercedesuri 220 Cobra. Si acum e plin de Mercedesuri, doar ca-s mai noi. Ca un fapt divers: atitea masini cu numar de Illinois si New York n-am vazut niciunde in Europa! Cred ca 14-15 mi-au iesit in cale in citeva ore.
Shkoder are si el acum un fel de Lipscani, o zona pietonala in centrul istoric, unde cladirile au fost reconditionate si unde abunda terasele, buticurile si reclamele. Si cersetorii…
Inedit pentru noi a fost ca am reusit de data asta sa gasim drumul spre cetatea Rozafa, care domina localitatea de pe virful unui deal. Fantastic loc! De o frumusete aparte, diferita de cetatea Dubrovnik, am petrecut 4 ore cu Ramo acolo intr-o singuratate deplina. Cetatea e imensa, probabil are 1 kilometru de la un colt la altul si este de departe cea mai impresionanta ruina pe care am vizitat-o. Vederea panoramica de pe zidurile ei iti taie rasuflarea, e de apreciat (sau de condamnat, depinde de punctul de vedere) faptul ca te poti plimba liber, fara parapeti, pe ziduri, la 20, 50 si poate chiar in unele locuri 100m inaltime. In afara de batrinul de la intrare, care ne-a luat 2 euro de caciula, de un alt om care a aparut ca din senin de vreo 2 ori facind un rond al cetatii chemind un catel, si citiva vizitatori care au plecat imediat dupa ce am venit noi, ore intregi cetatea a fost doar a noastra. Magnific!!! Am mai vazut cetati, am mai vazut locuri cu panorama impresionanta, dar asta e sigur in Top 3.
De ce am pus titlul asta? Hm, fiindca in timp ce ingenuncheasem ca sa fac o poza a lacului Shkoder vazut printr-o fereastra a cetatii m-a izbit un puternic miros de menta. Eram asezat pe un petic de pamint unde printre firele de iarba apareau si niste plante de izma. Crude, de un verde deschis, inca neajunse la maturitate, dar deja puternic mirositoare. Normal ca taranul din mine a scos Olympusul XA, ala de buzunar din tasca de la curea, l-am plasat in rucsacul lui Ramo si am umplut tasca cu menta proaspata. Vreo doi pumni.
Si ca sa va fac sa va ploua in gura, acum beau un suc de soc facut din flori culese linga Deta, cu apa de izvor croata, cu lamii grecesti si cu menta albaneza, culeasa dintre zidurile cetatii albaneze Rozafa. Si dupa ce scriu articolul asta, fiindca inca e ceata, pina mi se face foame ma duc sa mai frec putin menta pe terasa urmarind barcutele din port.
[nggallery id=42]
Daca mi-ar fi trecut macar o secunda prin minte sa plec la mare pe litoralul nostru cel neaos carpato-danubiano-pontic, ma-ma-mamaiala aia (citeste “lalaiala”) cu refren “delirium tremens” cintata de Loredana cu garnitura de mazare uscata (ala cred ca isi fumeaza prinzul la cit de aschilopat este…) m-ar fi facut urgent sa-mi iau gindul. In fine, unul din avantajele Timisoarei este ca Adriatica e mai aproape decit terasele cu manele de la Neptun, Mamaia sau chiar decit stuful din Vama. Stiati ca planurile mai vechi ale cladirilor din Timisoara au cota zero luata dupa nivelul marii Adriatice? Fiindca Imperiul Austro-Ungar avea iesire doar la Pula la mare. Si Trieste si Dubrovnik…
In fine, nu planurile vechi m-au facut sa (re)vin la Dubrovnik. E greu de explicat. Trebuie sa vii odata aici si o sa vrei sa te mai intorci, convins fiind ca nu poti vedea toate detaliile acestei fantastice cetati, sau toate frumusetile naturale din zona. Venim a patra oara aici, cu sejur din ce in ce mai lung…
Singura chestie mai nasoala e ca nu ai unde sa lasi masina, parcarile sint o mare raritate aici, pur si simplu din lipsa de spatiu. Dupa ce am iesit din cetate (unde ai de urcat o gramada de trepte) Ramo a numarat 492 trepte pina la locul unde am reusit sa lasam masina. Eu estimez la 800 treptele urcate azi. 16 trepte un etaj… 50 etaje urcate. Fara lift, cu trei aparate foto, sub un soare la fel de mediteranean ca si salata aia care te tine sanatos pina la suta de ani si cu un tricou negru pe mine… Dar a meritat fiecare treapta coborita si apoi urcata! Miine stau la plaja, dar poimiine mai dam o tura!
Si acum citeva poze:
[nggallery id=41]
Intrebarea asta mi-a venit in minte astazi auzind de epurarea politica facuta la Muzeul de Arta Timisoara. Directorul acestei institutii, D-l profesor universitar Marcel Tolcea a fost executat sumar de un pluton de neica-nimeni in domeniu, trimisi de la imparatie sa faca ordine si sa instaureze noul “political correctness” dupa chipul si asemanarea – ma gindesc eu – liberalilor care tin friiele culturii in acest moment. Nota de 5,89 primita de cel mai activ si actualmente cunoscut muzeu din Timisoara e parca rezultatul razbunarii unuia de genul celui care acum 80 ani spunea: ”
“Wenn ich Kultur höre entsichere ich meinen Browning”.
In traducere libera: ” cand aud de cultura, trag piedica pistolului!”
In timp ce Antonescu isi flexeaza muschii la incalzire pentru presedentie, omul sau de la ministerul culturii incepe deja epurarile politice. Ce urmeaza? Sa strigam in cor “Sieg Heil”?
O completare la articolul Zeppelin la Timisoara de acum doi ani: am gasit in Cimitirul Eroilor, in spatele monumentului ostasilor sovietici, monumentul ridicat in onoarea militarilor cazuti cu Zeppelinul LZ 86 in ziua de 3 Septembrie 1916 la intoarcerea dintr-un raid de bombardament asupra oraselor Bucuresti si Ploiesti. Reamintesc pe scurt cum s-a produs accidentul: avind o elice avariata de tirul antiaerianei romanesti, dirijabilul rateaza aterizarea, la impactul cu solul nacela din fata se rupe in doua, aparatul usurat astfel brusc face un salt urcind vertiginos ca apoi sa se prabuseasca undeva in zona actualului cartier (pe atunci localitate distincta) Freidorf.
Auzisem ca monumentul a rezistat si ca inca mai exista, dar nu stiam exact unde este. Trecind cu bicicleta prin zona, la noroc am intrat in cimitir si m-am dus spre zona unde sint mormintele eroilor. Ion Enescu, Ovidiu Balea sint azi nume de strazi in Timisoara dar putini stiu si cine au fost respectivii. In fine, nu despre ei sau despre soldatii rusi ori aviatorii jugoslavi ce se invecineaza toti cu mormintele in acelasi cvartal din cimitir e vorba. Vreau sa va zic de obeliscul simplu cu o acvila in virf ridicat in memoria victimelor accidentului aerian de acum aproape un secol. Desi sint aproape sigur ca in cei 97 ani de cind a fost ridicat monumentul nu i s-au facut reparatii el inca sta bine. Surprinzator este ca si placile de marmura cu numele subofiterilor, dispuse direct pe pamint, inca se gasesc la locul lor, doar ultima avind o mica ciobitura la un colt. Inscriptia de pe soclul obeliscului inca este lizibila in cea mai mare parte, iar pe umerii acvilei din virf – surprinzator! – se afla o coroana uscata. La 3-4 metri inaltime! Veche probabil de un an-doi, dar hei! – asta inseamna totusi ca cineva inca isi mai aduce aminte de ei chiar si in zilele noastre. Obiectiv vorbind acel monument destul de simplu este intr-o conditie mai buna decit cele cu steaua rosie, dedicate soldatilor sovietici eliberatori, ale caror nume sint in mare parte ilizibile. Ma rog, macar stelele sint inca rosii.
N-am avut alta camera la mine decit cea din telefon, dar totusi se intelege despre ce e vorba. Inscriptia de pe soclu este:
DEM ANDENKEN DER MIT IHREN OFFIZIEREN
Hptm Wolff Lt id R Brenner Kostlich Kramer
am 4 IX 1916
MIT DEM LZ 86 VERUNGLUCKTEN
DEUTSCHEN LUFTSCHIFFERN
In traducere aproximativa: In amintirea ofiterilor: capitan Wolff, locotenent in rezerva Brenner, Kostlich, Kramer
la 4 IX 1916
cu accidentul dirijabilului german LZ86
Interesant este ca ultima dintre placile de marmura asezate linga baza obeliscului este a unui Obersteuermann (plutonier major) mort in martie 1916, deci cu 6 luni inainte de accident. Ar fi interesant de aflat din ce cauza a murit respectivul. Accident? Tifos?
Celelalte placi, in ordine de la stinga la dreapta sint ale:
F.T.J.O. Otto Schinkler 4 IX 1916 – Funkentelegrafieobermaat = radiotelegrafist
Untersteuermann Karl Reimer 4 IX 1916 – matroz
Untermaschinist Jakob Renz 4 IX 1916 – ajutor mecanic
Obersteuermann Franz Thomsen 4 IX 1916 – plutonier major
Untersteuermann Georg Trub 4 IX 1916 – matroz
Odihneasca-se in pace!
[nggallery id=40]
In ultima imagine este si aeronava LZ56 (indicativ militar LZ86). Zeppelinul era din clasa “P” varianta cu cirma neprotejata “non rudder guard type”. Cei decedati se aflau in nacela din fata.
De citeva zile apas si alte pedale decit ambreiajul, acceleratia si frina: pedala stinga si pedala dreapta de la bicicleta. La inceput timid, pina la zoo de la Padurea Verde, apoi pina la Bazosu Nou, prin Ronat, si azi pina la Becicherecu Mic. E o chestie pe care am observat-o azi: 9 din 10 soferi romani, pe drumurile cu o banda pe sens depasesc biciclistii aproape razant, daca intinzi mina atingi masina sau camionul care te depaseste, pe cind cei straini, ca-s unguri, austrieci sau nemti trec pe banda cealalta cind te depasesc. Ca sa fiu mai clar, strainii m-au depasit ca pe o alta masina, asteptind in spatele meu pina n-a venit nimic pe contrasens si au putut trece pe cealalta banda pe cind romanii m-au ignorat complet, depasindu-ma fara sa atinga linia continua. Tin minte cind m-am angajat ca sofer de bus pe relatia Romania- Germania, patronul mi-a atras atentia ca nu care cumva sa depasesc un biciclist lasind mai putin de 1,5 m intre mine si el. Motivul e foarte simplu: daca ala se dezechilibreaza si cade, trebuie sa o faca in afara traiectoriei tale. La noi Codul Rutier, chiar si asta nou revizuit si adaugit nu prevede decit “o distanta suficienta”. Care “suficienta” pentru unii e destul de insuficienta pentru mine, ma refer la cei 4-5 care mi-au vazut mijlociul de la mina stinga in oglinda retrovizoare.
In rest, o vreme superba, grîul de un verde incredibil, un milion de papadii galbene in fata la Flextronics, un avion utilitar in culorile lui Poli, o suta de tineri stind la soare in Piata Unirii, gardul de la inchisoarea Popa Sapca plin de grafitti.
E primavara.
[nggallery id=39]