Pauza de tigara.

La saptespe ani mi-am cumparat primul pachet de tigari, un Pall Mall lung, de la polonezii ce vindeau diverse la nudisti la Neptun. (he he, odata cind dojo nu-i prin zona o sa va pove o faza cu nudiste, din anul cind am intrat la faculta…)

Dupa aia m-a prins razia in parcarea din spate de la Bega cumparind Super Filter de la sirbi, in armata eram angrosist de Carpati de Timisoara si de tigari cubaneze (Popular si Ligeros pentru cunoscatori, Monte Cristo si H. Upmann pentru cei care cred ca etnobotanicele-s “tari”) iar in primii 4 ani de faculta – cei dinainte de marea galagie din ’89 – am descoperit Assos-ul de la greci, si rar, cind aveam 100 lei de “spart”, Camel sau Kent. Plus BT-ul bulgaresc si Marlboro de Chisinau ce le aduceam de la rusi sau chiar mahoarcele Belomorkanal. Apoi au inceput sa revina in vizita prietenii fugiti prin strainatate (Steva, ca stiu ca ma citesti, mai tii minte cum te-am dus pe tine si pe Relu la Salonta sa sariti gardul in Ungaria?) cu tutun de pipa si masinute de rulat tigari. Si nu, n-am fumat altceva decit tutun, nu va inecati in supozitii.

Si-am tinut-o constant, la un pachet pe zi, uneori mai mult, rareori mai putin. Fumatul devenise un gest natural, o completare a personalitatii. Invatasem trickuri cu Zippo-ul. Cind terminam ceva de facut, aprindeam o tigara. Cind aveam ceva important de zis, aprindeam o tigara. Cind ma intilneam cu cineva pe care nu-l vazusem de mult, hai sa fumam o tigara. Cind ma plictiseam de ceva, un film sau o discutie anosta, eu ies la o tigara. Cind eram la volan noptile si simteam ca ma ia somnul, deschideam geamul si aprindeam o tigara. Si da, dupa sex, aprindeam o tigara.

Tigarile m-au bagat in fata la service, m-au scapat de amenzi si m-au ajutat sa iau examene (ce credeati, ca io n-am dat spaga? Hai sa fim seriosi, cine de virsta mea n-a facut-o?)

Pe santier, in ploaie sau in frig ma incalzeam aprinzind o tigara. Dupa un scandal cu sefii, aprindeam o tigara. Dupa ce-mi faceam “numarul” racnind la moldoveni, aprindeam o tigara. Dupa ce mincam in pauza slana cu ceapa oferita de aceiasi moldoveni, le ceream si-o tigara de-aia netimbrata, ca sa fie tacimul complet.

Si totusi, intr-o dimineata m-am trezit tirziu, si-am fugit la lucru uitind tigarile acasa.

In iunie se fac doi ani de cind dureaza pauza mea de tigara. Acum v-ati prins de ce titlul are punct la sfirsit?

Miine: ori la bar, ori la spital!

Pe centura, la Oradea

Primavara 1999. Cu Energo la Oradea. Sapam pe linga centura. Fo’ 16 km… Dinspre Uzina de apa (nr2?), subtraversind Calea Clujului, calea ferata ce duce la Cluj, calea ferata ce ducea la Vascau si pina la iesirea spre Felix. Vine mecanicul de pe automacara la mine: sefu’, o ciupit excavatoru’ o teava! Da’ nu curge nimic.

– Vasile (sa-l ierte D-zeu ca a murit acum 5 ani), zi-i sa dea mai departe, pe plan nu e nimic inca 500m! Sigur e o bucata aruncata si ingropata acolo.

Io eram in partea aialalta a sapaturii ca aveam BERD-ul pe cap la o proba de presiune.

Si imi scot incidentul din minte. Era vineri si urma sa plecam in week-end acasa.

Luni, gasim un ditamai lacul (terenul e valurit acolo) si o capota de Oltcit undeva la mijloc…

Traficul deviat, evident.

Cica simbata seara a tisnit apa ca un gheizer timp de vreo 3 ore, a fost televiziunea, prefectul, Apaterm-ul etc. Si – clasic romanesc – nimeni nu stia nimic, teava era a nimanui. La un moment dat, cam pe cind s-a umplut valea, s-a oprit si gheizerul. Asta se intimpla la citeva sute de metri dupa un CET, care era deja inchis atunci. Ma rog, am deschis noi vanele la teava (pentru apa potabila) pe care o montam si am drenat toata balta aia spre o zona mai joasa. Iar gheizerul fusese teava aia pe care a gasit-o excavatorul meu, o teava “clandestina” de la un bazin de colectare a condensului de la CET ce ducea la un piriu din apropiere. Cum plouase puternic in week-end (era exact actunci cind din cauza ploilor Basescu a dat ordin sa se arunce o cale ferata in aer ca sa nu se inunde Salonta sau Chisineu Cris) apa a crescut in bazin, iar automatizarea era inca functionala, au pornit pompele care bagau apa in piriu… Si nu era nimeni nebun sa-si ia televiziunea in cap si sa zica: “e teava CET-ului dar n-am declarat-o ca sa nu platim amenzi la Mediu”.

Norocul meu o fost ca am trimis toate utilajele in baza cit am fost noi plecati, inclusiv Wola si excavatoarele, ca sa nu le fure careva baterii, motorina, truse de scule… Ca daca ramineau acolo, si un bebe de 2 ani facea legatura intre apa care tisneste si excavatoarele lui Energo…

N-am vazut reportajul de la televiziunea locala, nu m-ar fi mirat sa-l scoata vinovat pe amaritul care a plecat inot de la “Titanicul” ala de Oltcit.

In orice caz, io am facut rost de la prietenii de la Apaterm de un jibou cu care am bandajat teava sparta si am turnat un metru cub de beton peste, apoi o cupa de pamint si nici usuroi n-am halit, nici gura nu-mi miroase.

Si a doua faza de la Oradea, de data asta in oras, sapam in fata Autogarii (strada Caprioarei daca retin bine?) si dirijam eu excavatoristul, fiindca era plin de cabluri subterane si racorduri la apa in zona. Sapam intre strada si trotuar, pe zona verde.

Ma trezesc cu un tip linga mine:

– Era un mar aici!

Ma uit o secunda la el, un nene palid, cu mutra tipica de contopist. Genul pensionarilor de boala care vin sa-ti ceara o galeata de nisip “pentru pisic” si daca le dai voie sa ia, cara 40 roabe. Ma intorc la sapatura mea.

– Domnuu!!! Ma trage efectiv de mineca. Imi vine sa-l pocnesc, io-s tot transpirat sa nu rup dracului ceva si el ma seaca la cap.

– Ce vrei nene? Am treaba, hai scuteste-ma!

– ERA UN MAR AICI! se rasteste el.

– L-o fi halit careva, mare lucru!

9 milioane. Salariul meu pe trei luni. Atit a fost amenda pentru marul japonez (!?!), specie rara in Romania, pe care tipul ala (de la horticultura) il avea trecut pe harta. Credeti ca a contat ca io trebuia sa vin cu teava exact pe unde a fost pomul? Sau ca nu sapam de capul meu ci lucram dupa un plan, pentru Primarie, al carei angajat era si mosulica ala? Cica trebuia sa-i chem sa scoata ei pomul. Sure!

Noroc ca a platit firma amenda, ca altfel intram in faliment…

Luni, va invit sa incepeti saptamina cu o pauza de tigara…

Ajun de Revelion in Piata Rosie

31 decembrie aprox ora 18. Citeva zile mai tirziu dupa faza cu foile de dafin si cu spray-urile de muste, acum la Moscova.

O precizare necesara, eram (ca de obicei) treaz luminare si misunam spre TzUM, un ditamai magazinul universal,  gen KaDeWe moscovit (daca am si cititori berlinezi). Ma grabeam fiindca mai un pic si se-nchideau magazinele si eu mai aveam bani pe care trebuia sa-i cheltui. In 2 sau 3 ianuarie ne intorceam in scumpa noastra patrie, piciorul de plai carpato-danubiano-pontic. Adica era ultima ocazie sa mai miros un parfum Dior (45 ruble parfumul, 15 ruble apa de colonie), sa iau o pasta de dinti Signal sau o sticla de Martini (6 ruble!!!). Fiindca la noi vermut era doar Mamaia (45 lei), gurile miroseau a Pell Amar si Cristal iar toalele a Dero. Cred ca toata lumea stia ca:

Pasta de dinti Cristal,

Face dintii ca de cal

si:

Pina si-mparatul Nero

Se spala pe dinti cu Dero

Dar ma abat de la linia dreapta, lucru care asa cum veti vedea, nu mi-e caracteristic.

A, si tipic pentru rusi, setasera termometrele pe la -20 sau chiar -22 grade. Fojgaiala mare pe trotuare, chit ca la ei totul e inmultit cu pi, comparativ cu ce avem noi. Aici sint bulevarde cu doua benzi, la ei cu 6. La noi trotuarul are maxim 3m, la ei minim 10…

Vad ca komsomolistii din fata mea ocolesc o balta. Eu? Ha, eu am cizme Otter de la Banatul, facute pentru nemti, cu talpa injectata si captusite cu blana naturala. Doar n-o sa ma abata pe mine din drum o amarita balta colhoznica!

Dar am omis un lucru: sa corelez temperatura afisata pe ditamai panoul electronic din 20 in 20 secunde alternativ cu ora exacta, cu starea suspecta de agregare a apei. Ca or fi fost rusii primii in spatiu, dar inca nu inventasera apa statatoare care ramine lichida si la j’de grade sub minus. N-aveau nici un interes, ei au votca. Si calc in balta.

Cred ca toti stim cite ceva despre Krasnaia Plosciadi, Red Square, Place Rouge sau Piata Rosie. Chestii mai picante stiam la ora aia doar ca e “dormitorul” lui Lenin si ca o folosise Mathias Rust drept aeroport improvizat cu citeva luni in urma.

Dar nu despre Lenin sau Rust e vorba, ei sint destul de celebri.Si eu , larindul meu, facind pasul acela decisiv am intrat si in istorie nu numai in acel blestemat canal, cu capacul dat la o parte, din care iesea apa unei tevi sparte. Fiindca am demonstrat ca Piata Rosie e si baie. Cit se poate de publica, judecind dupa corul de risete auzit cind m-am imersat un metru si ceva in apa aia chioara. Nu numai ca mi-au inghetat “bilutele” dar m-am si julit sanatos la un picior. In metrou ma mir ca n-au chemat militia sa ma ridice, rusnacii erau tare intransigenti cu betivii de pe strada, si eu aratam ca un alcoolic fruntas dupa cit de tavalit eram si cit de tare imi tremurau miinile. La hotel n-a vrut “generalul” de la poarta sa ma lase pina nu l-am convins cu trei ruble umede ca am tot dreptul sa las o dira de apa murdara pe marmura din hol.

Ajuns in camera, am facut in sfirsit si o meritata baie cu apa calda inainte de a cobori la destrabalarea bahica de Revelion. Unde am reusit sa atenuez socul provocat de trauma suferita. Anestezia a fost perfecta, durerea din piciorul julit s-a mutat a doua zi dimineata la cap.

Dac-o fost blestemul taximetristului din Kiev? Flacara mea mov, fiindca si pe mine ma cheama Mircea…

Miine, pe centura Oradiei…

Baieti de komitet

Septembrie 1984 sau 1983. Inca minor. Dar totusi eligibil pentru a merge neinsotit intr-o  excursie la Moscova, Riga, Tallin, Leningrad. Fara “marfa” gen chiloti de dama la care puteai face reducere daca “dama” ii proba la tine-n camera, ca eram junior si ii si ramasesera lui taica-meu ceva ruble de la o excursie anterioara. Da, ai mei mergeau des la rusi, au vazut si Baikalul si Cercul Polar si zonele desertice central asiatice… Si da, mergeau separat. Mai ales taica-meu 🙂

Tallinn. O foarte faina cetate teutona. Sa te tot plimbi pe stradutele inguste cu case vechi de sute de ani si sa tot bei ceai si sa maninci prajituri in cofetaria etajata din zidul cetatii, cel cu vedere la parc…

Ziua plecarii. Inteleg de la ghida ca la ora 7 seara e cina si dupa aia mergem la gara sa luam trenul spre Riga. Decid sa mai dau o tura si sa maninc in oras, asa ca il rog pe colegul de camera sa ia si bagajul meu cind preda cheia, ca eu vin doar sa urc in autocarul ce ne duce la gara.

Bolovanul de mine insa a inteles gresit, la ora 7 era trenul… nu cina.

Revin eu relaxat pe la 7 jumate la hotel si intreb la receptie unde ne asteapta autocarul.

– Ruminski? Is in tren deja!

Oops!

Haraso atunci, dati-mi va rog o camera pentru o noapte si rezervati-mi un bilet de tren pentru Riga pe miine dimineata.

Raspunsul receptionerului, desi foarte politicos a sunat cam asa: Ba baiatule, da’ un’ te crezi? N-ai un act la tine (ca buletinele noastre erau la ghida), si mai si vrei sa treci dintr-o republica sovietica in alta! (cica rusnacii aveau un fel de pasaport intern fara de care nu puteau trece din Estonia in Rusia, de exemplu). Nici camera n-am voie sa-ti dau!

Fac un pic de taraboi (nu prea tare ca doar eu eram cel vinovat) si receptionerul da un telefon. Eu ma retrag la bar.

Apar doi baieti in costume negre. “Komitet” zice unul fara sa-mi arate vreo legitimatie.

“Mircea” zic eu, mirindu-ma de ce nume ciudate au estonienii astia.

Hai un pic, zice tipul si ma duc in camaruta din spatele receptiei. M-am prins ca-s ceva securisti dupa cit de facut in pantaloni era receptionerul in fata lor.

Unul stia romaneste sau mai bine zis ceea ce vorbesc moldovenii de peste Prut. M-au intrebat ce am facut, unde am fost, cu cine m-am intilnit, pe unde am vrut sa fug in Finlanda, daca am adus manifeste sau Biblii, totul de cel putin 5-6 ori.

I-am convins intr-un final ca nu vreau eu sa demolez Uniunea Sovietica, m-au scos din hotel si m-au urcat intr-o Volga neagra, cu un al treilea individ la volan.. M-au urcat in spate, cu cei doi in stinga si dreapta mea.  Si m-au dus la Riga.

Acuma, nu stiu daca va puteti inchipui un o calatorie mai sinistra decit una prin paduri nesfirsite, noaptea, sute de kilometri fara sa intilnesti nici macar un camion, si asta intre doi baieti cu ochi albastri care nu scot nici un cuvint. Iar cind mi-a trebuit la buda si i-am rugat sa opreasca, respunsul a fost “niet”.

La Riga am ajuns dimineata, m-au lasat in fata hotelului, si-au plecat fara sa-mi raspunda la salut.

Si cica-s baieti de comitet…

Apropos, o intreb pe ghida rusoaica ce-i aia “komitet”? Atunci am auzit eu prima oara de KGB: Komitet gossudarstvenno bezopasnost. Si mi-a zis ca-s norocos, ca in general cind te cauta cineva si se prezinta “komitet” e de rau…

Si ce a mai lasat sa se inteleaga ghida, cu un zimbet complice, a fost ca i-a parut rau ca nu mi-a iesit pasienta cu feribotul spre Finlanda. Iar eu chiar nici nu stiam ca cica “se poate”.

Miine, aterizam la Moscova, in Piata Rosie. Stay tuned!

1)Noapte de groaza. 2)Unora le-a luat ma-sa strada

1) si 2) Septembrie 1995. Recunosc, a trebuit sa rasfoiesc vechile mele pasapoarte pentru asta.

Intimplarile nu s-au petrecut in cursul aceleiasi ture de Germania, dar de lene le comasez.

1) Duminica pe la ora prinzului. Dormeam lemn. Ma suna patronul:

– Mircea, in juma’ de ora sa fii la firma, pleci de urgenta sa aduci pasagerii celuilat bus.

– Mhi? Azi la 5 am ajuns de-abia…

– Omule, i-au anulat nemtii viza lui Mos (colegul meu de pe celalalt Ford Transit). Hai ca oamenii pe care i-a dus incolo se descurca, dar celor care trebuie adusi inapoi le expira vizele!

Colegul luase cu o saptamina in urma pasaportul unei cliente careia ii expirase viza de Austria, necesara pentru tranzit la intoarcere, ca sa-i puna alta la Ambasada de la Budapesta si acum i-l ducea inapoi. Dar gresise cind la intrarea in Germania a prezentat 10 pasapoarte, iar in bus, oricit a numarat neamtul, nu erau decit 9 oameni…

Duminica spre luni, cred ca 3-4 dimineata. Io si dracu’ in micul punct de trecere de la Bayerisch Eisenstein. Bagaj: un pachet inceput de tigari, doua sigilate si o sticla de apa Borsec. In modelul cel mai lung, si suprainaltat de Ford Transit.

– Scopul calatoriei in Germania? intreaba tipul de la Zoll

– In reise, scot eu cea mai timpita replica din viata mea

– Ja? Trageti va rog microbuzul pe rampa.

Totusi era o chestie cu busul ala, patronul ca sa nu fie nevoit sa plateasca motorina in Germania, echipase busurile cu rezervoare artizanale, de fapt toata burta busului era un rezervor. In al meu am bagat si 230 litri…Teoretic  alimentam in Cehia linga Plzen si faceam Germania in zig-zag (duceam 8 oameni la 8 adrese diferite si aduceam alti 8 de la alte 8 adrese….) fara greturi.

Dar sa revin, vede neamtul rezervorul si “was ist das”? Diesel tank zic io, ca pe vremea aia inca nu stiam mai nimic germana.

“Waffen, drogen, zigaretten”? Arme? Prafuri? Tabace?

No, zic eu, numa’ dizel.

Pare-se ca nu m-o crezut, desi in general sint un tip destul de convingator de felul meu. Si-l cheama pe unu’ in salopeta neagra care incepe tacticos sa dea gauri. In rezervor! Au pus ei o tava jos in ce sa curga motorina, dar aveam 200 litri… Ma rog, in timp ce priveam cum se duce combustibilul meu la canal, ei bagau pe gauri un furtun metalic ca cel de dus, cu o luminita-n capat si se uitau pe monitor ce-i la mine inrezervor. Aer, ce sa fie? ca motorina-i pe jos deja!

Io… fara cuvinte: cum naiba mai plec de-aici cu rezervorul sita?

Dar n-au terminat, dezamagiti de vidul din rezervor au trecut la scaune, tapiterii, filtru de aer, roata de rezerva. Tot au demontat.Insa, baieti gigea, le-au si montat la loc. Inclusiv rezervorul l-au nituit cu niste chestii din aluminiu.

Ok, da’ motorina???

Kein problem, uite o hirtie de la noi, mergi la primul BP si iti faci plinul. Plateste statul!

Era lumina bine cind am ajuns la benzinarie. Self service. Bag pistolul in rezervor si da-i!

Pe  la 100 litri ala dinauntru din benzinarie a scos capul de dupa tejghea. La 150 era cu nasul lipit de geam.

Pina la 200 era deja afara si se uita pe sub bus sa vada pe unde curge. Da’ nu curgea pe niciunde, pare-se ca facuse treaba buna ala cu niturile lui.

Iar bucuria ca vinde 230 litri de motorina deodata i-a fost domolita de vederea hirtiei pe care i-am dat-o drept plata…

2) Cu 7 pasageri culesi de la Dortmund incoace, via Stuttgart, intru in Berchtesgaden. Poate cea mai frumoasa priveliste montana din lume. Pina si lu’ Adolf i-a placut ca cica-si facuse casa de vacanta acolo. Mai putin ma interesa pe mine asta cit faptul ca ploua in draci, eram obosit si mai aveam 800 km pina acasa. Facusem deja peste 3000 in ultimele 2 zile. Iar la numarul de telefon  – contactul cu ultimul client, nu raspundea nimeni care sa stie romaneste, era receptia unui Gasthaus. De la un telefon public dintr-o statie de autobuz imi mai incerc norocul inca o data si sun. Urraa! Raspunde chiar omul meu: De unde veniti? Bad Reichenhall zic eu, acoperit de zgomotul unui autobuz ce opreste in statie, si sint in prima statie de autobuz de la intrarea in sat.

Aha, Hallein zice omul, stiu unde sinteti: mai mergeti 3 km si sa fiti atent, se face un drum ingust la stinga. Inca un pic pe el si va aduce exact la Gasthaus.

Merg 3 km cu ochii pe contor, apare un drum la stinga, ma bag. Si merg, si merg, cam 2 kilometri. Dar drumul, lat cit pentru o singura masina. Prin padure. Si ajung…. la un ditamai castelul. Gen Peles. Cu gazon frumos tuns si doua masini ce cred ca erau Rolls-uri in fata.

Ba, zic io, asta-i Gasthaus cind is eu popa! Roiu’ de aici ca ma-mpusca neamtu ca i-am intrat pe privatstrasse!

Dar atit m-a dus si pe mine capul sa nu intru cu busul pe iarba uda ca sa intorc, ca acolo ramineam!

Deci: marsarier doi kilometri cu capul scos pe geam in ploaie, pe un drum serpuit. Noroc ca de data aia n-aveam si remorca de bagaje dupa mine, ca ala eram!

Inapoi la telefon:

-Alo! Nu mai veniti? zice ala.

– Dom’le unde naiba-i Gasthausu’ ca am ajuns la castel!

-Aoleu, zice tipul ati mers invers! Mai ziceti odata, ati venit dinspre Hallein?

– Nu, zic eu, Bad Reichenhall!!

Nici acum nu stiu al cui o fi fost castelul. Oricum, sa fie bucuros ca nu i-am calcat iarba!

Miine: baieti de comitet

Bai, ma lasati sa dorm?

Vara 1991. Sofer de bus la IRTOURS. Cu treaba la piata prin Ungaria. Cei opt mici exportatori de prosoape de bucatarie, electrozi de sudura, yale si macrameuri aveau inca plasele pline cu marfa dupa o zi lunga de piata in Szeged. Ce sa-i faci, asta-i economia de piata: deja aparusera autocarele cu vilceni, olteni sau argeseni, iar noi timisorenii si aradenii aveam in ei o concurenta mare pe singura piata de export accesibila dupa inceperea sinuciderii colective din (fosta) Yugoslavie.

Acesti opt competitori potentiali in acea faza dialectica a societatii capitaliste multilateral dezvoltate ai fratilor T. sau C. (nu neaparat in aceasta ordine, sa nu se creada ca ii consider pe unii “mai in fata” decit pe ceilalti) au tinut o mica sedinta la o bere Dreher la terasa de linga piata (nu departe de zidurile inchisorii careia ii fusesera oaspeti pe vremuri Eftimie Murgu, Vasile Lucaci sau Valeriu Braniste). Si-au decis sa ma mituiasca sa mai raminem o juma’ de zi la Mako, poate mai scapa de marfa, eu urmind sa zic la patron ca am pierdut mult timp la coada la vama.

Doua sticle de Pepsi la litru si doi langosch (ce stiti voi cum sint adevaratii langosi de Szeged, de 40 cm in diametru…?) si coada la vama la intrare in tara va fi miine de 17 kilometri. Si eu blocat cu busul in trafic, coincidenta, chiar in fata pietei…

Seara, fiindca nu-mi placea compania celorlalti locatari ai parcarii, niste rusi care vindeau inclusiv incarcatoare pline de pistol mitraliera (eu zic ce-am vazut, or fi avut si armele, dar probabil le tineau ascunse) ne-am mutat la Mako.

O parcare confortabila linga un parculet, stinge casetofonul, si “Noapte buna!”

Io zic ca-n viata nu e frumos sa-i condamni pe altii pentru ceea ce faci si tu. Dar bai, cum sforaia unul din pasagerii aia n-am crezut ca e posibil fara o statie de amplificare! Ca alea pe care le caram pentru Celelalte Cuvinte prin MV pe vremuri.

Am rezistat vre0 doua ore, dar am si eu limitele mele. Asa ca mi-am luat hamacul in care stateam atirnat de obicei intre doua tarabe in piata si-am pornit sa caut doi pomi asezati la o distanta convenabila unul de altul. Am gasit doi brazi numa’ buni (cica nu trag tintarii) pe o alee ce ducea la o casa, asa, mai mare. Probabil un fost conac, gindeam eu, ca avea si coloane la intrare.

Pe alee era si o banca ocupata de un tip ce avea miinile ocupate cu o tipa, dar ei oricum faceau infinit mai putin zgomot decit motopompistul de la mine din bus. Iar eu chiar nu faceam deloc zgomot, nu imi dau seama ce i-a deranjat pe cei doi porumbei ca mi-am legat hamacul in spatele lor. S-au carat, sa fie sanatosi!

Mai fumez o tigara, trag fermoarul la bluza de treining si ma culc.

Chicoteli si leganat. Sau leganat si chicoteli. Neesentiala ordinea, astea-s chestiile ce mi-au deranjat dulcele si meritatul somn in zori de zi. Adica n-aud cum se crapa de ziua si va aud pe voi cum chicotiti? Bai, ma lasati sa dorm? mirii eu fara sa deschid ochii…

Chicotelile inceteaza. Dar hamacul se leagana mai tare, si nu din cauza mea. Si nici vintul n-am bagat de seama sa bata asa tare.  Deschid ochii. Ce dracu cauta doi politai la mine-n camera? De fapt faza era ca ce caut eu la ei pe sector…

Actele la control, nem tudom ca betonu’ dar atit am inteles : cara-te! Si m-am carat, nu inainte sa arunc o privire pri-mprejur, daca tot se lumina de ziua. Polgarmester Mako. Ihi, potlogari vi-s voi, bai militienilor, ca sinteti platiti sa aparati cetateanul, nu sa va legati de turistii cinstiti! Huooo!

Ma-ntorc la bus, si daca tot mi-au stricat mie ziua gaborii, le dau si io desteptarea la “onor clientela”. A, si nu mai sforaia nimeni, ce ma enerveaza!

Era unu’ cu nume unguresc, vazusem pe pasaport la vama, si-l intreb: nene ce-i aia “polgarmester”?

– Primaria, de ce?

In momentul ala, daca mai avea vreun dubiu, s-a convins ca-s dus cu pluta. Fiindca am ris isteric. Cu lacrimi!

Nu oricine-si pune hamacul in fata Primariei!

Miine, despre incursiuni (si intruziuni) in Germania

Razbunarea Atheneului Roman

Iulie 1976. Sigur o sa va intrebati cum de sint asa exact cu datarea, e simplu: despre luna n-am cum sa uit cind e ziua mea, iar despre an, ei bine, erau JO de la Montreal. Nadia Comaneci si comentariile lui Cristian Topescu. La fel, de neuitat, zic eu.

Buuun. Excursie-cantonament de 21 zile la Navodari. Si ce poate fi mai excitant pentru un baietel de 9 ani decit transportul cu autocarul? Cu un Irannational nou-nout de-al BTT-ului!

Plecarea s-a facut din fata scolii, m-a dus sor’mea la imbarcare, si a si uitat sa-mi dea banii de cheltuiala. Asa ca am avut doar 20 lei pentru trei saptamini. Tot e bine ca n-a uitat ca io-s ala care tre’ sa plece si nu ea… Detalii…

La Bucuresti s-a stricat magaoaia. Pare-se ca si Mercedesurile se strica, mai ales daca-s facute de arabi. Si ne-a coborit pe toti, 50 copii pe post de oi cu 3 antrenori drept ciini ciobanesti. Exact in fata la Athenee Palace. A durat 3-4 ore pina s-a intors de la service. Timp in care ne-au strunit cu greu ei, cei trei pe noi, cei cincizeci. Ne-au numarat cred ca din 10 in 10 minute. Si totusi…

Ma apuca o durere de burta. Ce sa fac, un’ sa merg? La hotel la intrare era un “general” cu chipiu si uniforma cu dunga albastra la pantaloni (sau rosie?) ce mi se parea tare fioros, n-am avut curaj sa trec de el. In jur, aglomeratie. Dar stai: ia uite niste tufe stufoase de trandafiri! De-o parte si de alta a aleii ce duce la Atheneu. Chiar daca aveam doar noua ani, stiam ca in general oamenii mari te cearta daca faci pipi pe zidul de sub geamul lor de la bucatarie, ce sa mai pomenim de o mica diaree? Asa ca m-am prelins discret afara din “turma” si-am disparut in boscheti. Doar 5 minute. Suficient ca in timpul asta colegii mei sa dispara la rindul lor din fata hotelului Athenee Palace. Toti. Se pare ca venise autocarul, s-au urcat rapid, si drum bun!

Poate ca citisem deja Ciresarii la virsta aia, si vazusem Pistruiatul, insa recunosc ca eu nu eram la fel de descurcaret. Si am facut un lucru “femeiesc”, ce de fata cu un cunoscut n-as fi facut niciodata: m-am pus cu fundul pe bordura si am inceput sa pling. Acel “general” fioros, portarul de la hotel a venit la mine si s-a prins repede ce s-a intimplat, doar vazuse haita de copii facind galagie ore intregi in fata hotelului lui. M-a dus la receptie, mi-a dat cea mai buna limonada pe care am baut-o in viata mea si a sunat la militie. Nu cred ca exagerez, dar in jumatate de ora autocarul era inapoi dupa mine.

Am avut tot timpul un sentiment latent de vinovatie vis-a-vis de Atheneul Roman pentru ce i-am lasat intre trandafirii din fata, eu o consider cea mai frumoasa si reprezentativa cladire din Romania, e chiar si pe pagina vechiului meu site numismatic.

Nu ma mai simt vinovat. Am revenit in 20 ianuarie anul asta, ora 5 dimineata sa-l revad, si sa-l fotografiez. M-am luptat cu troienele de zapada, ninsese toata noaptea, am tirit-o si pe dojo dupa mine prin frig. Pentru ca in momentul in care am ridicat aparatul de fotografiat, Atheneul sa se razbune si sa-si stinga toate reflectoarele de la iluminatul artistic!.  Mi-ai tras-o, Atheneule! Acum sintem chit, da?

Miine, despre cine si unde nu ma lasa sa dorm…

O duc pe sora-mea la militie

Eu o duc, nu “ei”.

Primavara 1987. Benzina pe ratie, intre 2o si 33 litri pe luna. Totusi am atita cit s-o duc pe gravida de sora-mea pina la unchiu-meu la servici ca sa-i rezolve un permis CFR. Cea mai inteligenta membra a familiei facea naveta la Otelu Rosu in al doilea an de stagiatura.

Am recitit fraza dinainte, si vad ca am scris bine “la servici” si  nu la “locul de munca”. Fiindca fratele cel mare al mamei era ceva sef la Militia TF. Cred ca destul de mare, din moment ce nu l-am vazut cu gradele pe umar decit cind a venit odata Ceausescu in Timisoara si s-a tras la tol festiv. Ca o mica paranteza, el avea numarul la masina 2 TM 416 iar eu 2 TM 418. Ca sa stie tot gradatu’ ca e masina de neam de militian.

Urc eu Dacia pe trotuar acolo vis-a-vis de Vama 2 de la Gara, unde era si semn de oprire interzisa cu exceptia MI (detaliu important!), sor-mea coboara, eu ramin. Nu-mi pria atmosfera dinauntru, am fost odata la unchiu-meu si in “biroul” de linga il batea adjunctul lui pe un mecanic de locomotiva sa recunoasca cita motorina a furat. Prefer deci sa atirn sprijinit de aripa masinii, bombindu-mi pieptul in noua mea scurta de piele de IRP cu mineci detasabile privind la picioarele navetistelor ce se grabeau la tren. N-am avut parte de prea multa priveliste, ca pe poarta ies doi smecheri in civil, unul se opreste sa aprinda o tigara,  ma observa ca sprijin 418-le si ma cheama cu degetul:

– Ba, ia fa-te-ncoa’!

– Io?

– Da, mai repede!

– Ce doriti?

– Tu vezi ce scrie acolo? Arata stilpul cu “oprirea interzisa”

– Da, stiu. Oprirea interzisa cu exceptia autoveh. M.I. am citat eu din memorie inclusiv textul placutei de sub semn.

– Tu-ti bati joc de mine?

– …

– Actele!

Ii dau buletinul.

– Ia hai cu noi inauntru sa vedem ce-i cu tine!

– Da’ ce-am facut? Lasati-ma in pace!

– Vedem noi ce-ai facut. Si-mi ia prin surprindere mina si mi-o suceste la spate. Ma duce pe alee, trecem de ghiseul ofiterului de servici, ei normal, eu aplecat la 90 grade, deschide grilajul de la scari, facem dreapta pe coridor si ma baga intr-un “birou”. Ma aseaza pe un scaun, imi departeaza picioarele pe dupa picioarele scaunului si imi duce si a doua mina la spate. Gealatul lui umbla intr-un dulap din ala metalic, fiset.

– O sa va para rau, zic eu cam ragusit.

– I-auzi ma, ride ala de linga mine, ne ameninta!

– Las’ ca-i trece, zice al doilea.

Se deschide usa si intra unchiu-meu:

– Icsulescule ce faceti aici?

– Un suspect, toarsu colonel!

– Ma, asta-i nepotul meu, dobitocilor!

Ala de la dulap a scapat catusele pe jos.

Ala de linga mine: mai baiatule, tu stii ca am glumit si noi!

Sora-mea din usa: ce va legati de frate-meu? Si catre unchiu-meu: mama o sa fie foarte fericita cind o sa auda!

Si mama a fost intr-adevar “fericita” . I-a dat un telefon si i-a zis ca pina nu are la el decizia de transfer a respectivilor nu are ce sa-i mai sune la usa. Iar cum unchiu-meu venea la masa cel putin de doua-trei ori pe saptamina la noi (ca el locuia in Arad) normal ca n-a renuntat la o masa calda pentru doi dobitoci (ca sa-l citez) de locotenenti majori.

Pe unul l-a trimis de unde a venit tata, in Botosani si pe celalalt parca la Pascani. Rotatia cadrelor scria pe decizia care i-a aratat-o lu’ mama.

Norocul a fost ca sora-mea chiar iesea pe alta usa cind io intram impins de tovarasii  aia si s-a intors dupa unchiu-meu. Ca altfel asa mi-o luam…

Miine, despre Razbunarea Atheneului Roman…

Oul Kinder – varianta poloneza

2001. Linga aeroportul nou (pe atunci cu un terminal inca in constructie) din Munchen. Mai bine zis, aici.

110 romani. 60 polonezi si 30-40 turci. Romanii dulgheri si monteuri de prefabricate, polonezii si turcii fierari.

Povestea e scurta. Lui Michal, un fierar polonez ii vine familia intr-o simbata in vizita. Parca era ziua lui. Mama, tata cu cutii de prajituri, papica de-a lor si votca. Destul de multa, finca aveau si portbagaj suplimentar pe capota. Michal era sef de echipa, deci avea multe gitlejuri de udat.

Au mincat, au baut, au cintat, s-au imbatat. Clasic ca o mazurca de Chopin. Cine a iesit din tipar a fost mosul, tatal fierarului. Care s-a luat dupa si mai clasica vorba a unor secui de-ai mei, dulgheri doctori in lemn: aseara domnul cel batrin mincat bine, beut bine, dimineata sculat mort!

Detaliile le-am aflat ulterior de la omologul meu polonez, Jerzy: cica Michal a vrut sa evite birocratia cu dusul mortului inapoi in Polonia, cu costuri mari, si pur si simplu l-a indesat pe taica-su in portbagajul de pe capota in ideea ca oricum nu-i controleaza nimeni la granita. Si-a plecat cu maica-sa in si cu taica-su pe masina spre Opole, Polonia. Au trecut cu bine granita si  de usurare au oprit intr-o parcare. Un drum la toaleta, o cafea, un sandwich. La iesire, surprise: ia masina de unde nu-i!

Stiu ca nu-i de ris, dar nu pot sa nu ma intreb, oare ce mutra o fi facut hotul cind a deschis “oul Kinder”?

Miine, despre cum o duc pe sora-mea la militie…

Shopping a la russe

Decembrie 1987. Ma inscriu la OJT pentru o excursie de Revelion in URSS. Cinci mii de lei 10 zile, Kiev, Leningrad, Moscova. Pe lista oficiala se viziteaza Catacombele de la Sfinta Sofia, Ermitaj, Galeriile Tretiakov, Bolshoi Teatr si nu in ultimul rind, fabuloasele statii de metrou moscovit.

Pe cea neoficiala: votca, Marlboro de Chisinau, cafea boabe, sprayuri de muste . Apropo, o fi adevarata legenda aia mai mult sau mai putin urbana cum ca Dihlofos-ul era de fapt facut dupa reteta vestitului Cyclon B de la Auschwitz?

Fiindca vizitarea muzeelor, masa de Revelion, transportul cu avionul si cu trenul erau incluse in pret, asta nu inseamna ca votca, cafeaua sau piperul, tigarile si ness-ul brazilian faceau parte din acel all inclusive comunist.  Si probabil ca sa se evite presiunea alcoolica asupra ficatilor nostri, sau ca nu cumva sa scoatem Romania Socialista din traditia ei de tara ai caror locuitori se pot trezi dimineata bind cafea cu naut, aveau grija sa putem schimba doar 250 lei in ruble. Cam 30 ruble daca tin bine minte, bani suficienti pentru un cartus de tigari si doua sticle de votca.

In consecinta, pitecantropul danubian isi lua un bagaj lejer, cu 100 perechi de ciorapi flausati, 2-3 perechi de pantofi Otter, 4-5 blugi de la sirbi (Lee Cooper si Levi’s 501) de marimi diverse (ca poate mai cresc, nu?), 10-15 slipuri Speedo, chiloti de dama de la unguri, combinezoane si ciorapi de dama, adidasi de Modern cu 2 dungi si obligatoriu, minim 30 ceasuri electronice. Cu 7 melodii sau G-Shock.

Lasai o pereche de Otteri la vames sa te lase cu toata marfa si daca nu umblai beat de dimineata pina seara, vindeai marfa asta pe bani buni. Foarte buni!

Trec peste fazele cu cameristele care erau in stare sa probeze combinezoanele in camera ta de hotel, astea sint de povestit dupa ora 23.

Sa retinem doar ca la un moment dat portofelul meu era plin de portrete de-a lui Lenin. Deci prima conditie a shoppingului e indeplinita.

Dar arta cumparaturilor trebuie studiata, nu te nasti cu ea. Altfel risti sa te faci de ris, indiferent citi bani vrei sa cheltuiesti.

Pentru a deveni un shopper de succes, avind in vedere ca am studiat rusa din clasa a doua deci stiam sa cer peretz (piper) sau buhta (foi de dafin) – chestii ce mi-a zis mama sa-i aduc ca nu-s de gasit la noi la alimentara – am decis ca imi mai trebuie doar putin aplomb. Si un companion, sa ajute la carat.

Ca un viitor inginer ce eram am stucturat planul de investitii pe etape:

Azi luam piper, foi de dafin si daca mai ramine loc, cafea.

Miine: sprayuri de muste si medicamente.

Poimiine bem, ca tre’ sa plecam la prinz spre Leningrad, si n-avem timp de maruntisuri.

Intru eu cu colegul (profesor de matematica la Lenau, daca intereseaza pe cineva) intr-o alimentara pe Kresciatik, aleasa strategic, fiindca e si statie de taxiuri linga.

-Peretz esti? (Aveti piper?)

-Esti. (Ihi)

-I buhta? ( Si foi de dafin?)

– Da. (Nu mai traduc ca atita rusa stiti si voi.)

Scot doua hirtii de cite 100 ruble:

Ot 100 rublia peretz i ot 100 buhta. De o suta dati-mi piper si de o suta foi de dafin.

Doua secunde de liniste. O scurta susoteala intre vinzatoare si fata de la casa. Apoi, dai si rizi. A mai iesit o femeie din magazie, a inceput si aia sa rida. Eu, foarte serios. (ce-or fi gasit caprele astea de ris?)

A treia femeie se intoarce in magazie de unde iese tirind cite un sac cu fiecare mina. Sac mare, din hirtie. Plin cu plicuri cu foi de dafin: Si-mi zice: Sacul asta costa 7,50 ruble. Cred ca in tot Kievul nu gasiti foi de dafin in valoare de 100 ruble.

Ridea Hanzi linga mine de se prapadea. Io… Hm.

Noroc cu piperul, ca era mai scump, de 100 ruble mi-a dat “doar” 25 kile. Din care am pastrat 5 (asa era ambalat, in cutii de carton a cite 5 kg). Restul l-am vindut la cei din grup cu 5 ruble kilu’. Am facut o rubla cinstita la kilogram, dupa cit au ris alea de mine…

A, si foi de dafin am luat doar un sac. Cu care am avut probleme maxime la Otopeni la  intoarcere ca au crezut ca-s droguri si mi-au deschis juma’ din plicuri…

A doua zi, hai dupa Dihlofos. Iau doua genti de voiaj din alea cu CCCP de intra in ele juma’ de China, metroul si vira la raionul de chimicale.

De data asta am comandat la bucata, ca am invatat ceva de ieri. Asa ca zic: 75!

M-au tinut minte vinzatoarele. Dar n-au mai ris. Decit pe infundate. Si vazind ca mai e loc, am plusat la 100. Pina eu platesc si mai cumpar de 10 ruble praf de dinti (3 kopeici cutia) Hanzi tiriie gentile afara si cauta un taxi. Statia era goala, dar ca niste turisti norocosi dintr-o tara vecina si prietena ce sintem n-a durat un minut si a aparut o Lada. Soferul, mirosindu-ne (sigur dupa pantofi) ca sintem straini, sare din masina, deschide portbagajul si apuca de minere amindoua gentile. Cre’c-a facut spondiloza instant.  Ma pufneste si acum risul cind revad faza cu el opintindu-se. Degeaba.