Blog – Page 29

La mutu, la matusa si la grebla

Cuvintele din titlu fac parte din vocabularul constructorilor romani din Germania. Daca te prinde duminica dupa-masa cind toate magazinele sint inchise si iti crapa buza dupa o bere, o gasesti “la mutu”: automatul din subsol unde bagi un euro si iti pica o sticla. Daca ai nevoie de o farfurie, o oala, o scrumiera, sau chiar de un filtru de cafea, tre’ sa mergi simbata sau duminica dupa-masa “la grebla”. Adica singur sau cu unul-doi gealalti dai o tura prin flohmarkt dupa ce incepe lumea sa plece acasa. (flohmarkt-ul e piata de vechituri, pentru cine nu stie)

Am fost asigurat, si chiar m-am convins ulterior, ca orice sedinta de “greblat” se lasa cu recolte. In general noi n-aveam nimic impotriva acestor escapade, am avut chiar un coleg inginer ce era “greblas” fruntas, el mergea cu microbuzul la adunat vechituri parasite in piata. Ma rog, le-am interzis odata sa depoziteze partea netrebuincioasa in “sala de sedinte” adica in cele doua containere alaturate cu peretii comuni demontati. Fiindca am avut intr-o luni dimineata o sedinta cu nemtii de la Alpine si am avutr surpriza sa gasim o ditamai rochia de mireasa atirnata intr-un cui pe perete.

Insa daca “grebla” era un mod nevinovat de a-ti gasi o scrumiera in locul conservei goale de peste , nu la fel se poate spune despre “matusa”, indiferent daca e vorba de varianta hard sau soft.

In fiecare an in care am fost in Germania, au fost probleme cu “matusa”.

Si nu, “matusa” nu era numai a romanilor, era si a polonezilor. Nu stiu daca si a turcilor, totusi nu cred, turcii-s musulmani.

Dar sa va explic ce e cu varianta “soft” si varianta “hard”:

Pe santier ai nevoie de haine rezistente. Haine groase iarna, haine subtiri vara. Si in Germania mai ales, unde ploua si de 4-5 ori pe zi, de mai multe rinduri de haine uscate. Ca inginer, aveam mereu in dulap o scurta de rezerva, cel putin inca o pereche de blugi, un tricou sau rolling si 2-3 perechi de ciorapi curati. Muncitorii aveau nevoie si ei de cel putin tot atit.

Plus ca pe santier se rup hainele in draci. E plin de sirme, cuie, fiare peste tot.

Eu uzam 4-5 perechi de blugi pe sezon. Si n-o sa convingeti niciodata un fierar sau un dulgher sa dea 20 euro saptaminal pe toale de lucru. In definitiv, de banii aia bei doua lazi de bere!

Plus ca matusa le dadea haine gratis.

“Matusa” varianta soft e acel container in care nemtii arunca toalele vechi, sau acolo unde nu sint containere si colectarea se face doar la anumite date prestabilite, acele pungi cu haine luate de pe trotuar din fata caselor oamenilor.

Matusa varinta “hard” intra in penal deja, e vorba de containerele in care Crucea Rosie colecteaza haine pentru sinistrati. Astea mai nou sint supravegheate cu camere de luat vederi, asa ca am avut si oameni care au fost prinsi de “unchiu” la “matusa” si-au ramas “oaspeti” peste noapte la”hotel”. Cica micul dejun nu e gustos acolo, peste cu multe oase. Si cam scump, 600 euro. Cu chitanta!

Si o intimplare hazlie pe aceiasi tema, v-am zis ca aveam un coleg fruntas la “grebla”, posesor de microbuz.

E si in Germania, ca si in Romania mai nou, obiceiul ca primaria sa organizeze periodic colectarea de obiecte mari ce nu mai sint folositoare prin gospodarii. Si acel coleg, vede intr-o seara pe un trotuar niste piese de mobilier. Mergea la benzinarie sa alimenteze. Intorcindu-se dupa un sfert de ora, vede mobila inca acolo. El era singur, asa ca se intoarce repede la containerele unde eram cazati, ia trei oameni cu el si se intoarce in sat. Opresc microbuzul linga gramada de mobila si incep sa incarce. Cind erau aproape gata, iese un neamt si incepe sa urle la ei.

Tipul se muta, isi scosese mobila in strada in asteptarea camionului… Homo Carpaticus a crezut ca e mobila aruncata si a vrut sa o ia…

Cum a ajuns moldoveanul in cizme de cauciuc

Taica-meu a avut 6 clase. Maica-mea, dublu.

Cind io am intrat in clasa-ntiia sor-mea era la Loga. Cind io eram in clasa a opta ea era deja la medicina. Mie mi se pregatea ceva similar. Doar ca am picat admiterea la liceu. Nasol moment, cre’ca a fost ceva doliu in familie. Si-a decis consiliul de familie ca-i musai sa ma invat minte (sa-mi deschid ochii cum zicea tata) si m-au inscris in clasa a noua la liceul de constructii. Ideea era sa fac o batatura-doua in palme carind caramizi si facind mortar la lopata in practica pentru ca apoi sa-mi vina mintea la cap si sa ma pun cu burta pe carte sa intru in treapta a doua la Loga.

Io am facut inot, v-am zis chestia asta? Da, am fost clasa speciala in generala, si de trei ori pe saptamina aveam cite doua ore de inot la ILSA. Dupa clasa a opta m-au atras antrenorii la polo. Ei, in liceul ala de constructii eram zece clase de a noua (mda, generatia de “decretei”…) si eram unul din putinii care faceam sport de performanta. Ma rog, eram si unul din putinii care stiau ceva franceza, caruia-i placea istoria si geografia, si care reusea sa faca inmultiri de numere din doua si trei cifre din cap. In trimestrul trei din clasa a noua eram deja secretarul sportiv pe scoala, si din clasa a zecea am primit si pregatirea militara. Eram invitat impreuna cu trei colegi saptaminal la profesoara de franceza acasa la meditatii, profa de mate venea cu noi la chefuri (io nu beau, dar cu ea bagam la votca Wyborova…), dar asta nu ma scutea de cite un 3 la inceputul fiecarei ore pe motiv ca nu-mi faceam temele de casa, urmat apoi de un 10 la sfirsit cind eram scos la tabla sa rezolv problemele “noi”. Jucam tenis de cimp cu directorul si am organizat o mica vitrina numismatica (dirigintele fiind prof de istorie clasa noastra era cabinetul de istorie). Pe scurt, eram unul din putinii elevi de top ai liceului.

Incepind cu clasa a zecea, acasa au inceput ai mei munca de lamurire sa trag tare ca sa ma bat pe un loc in treapta a doua la liceul unde cazusem (al doilea sau al treilea) la admitere in treapta intii. Mi-au adus acasa de doua ori pe saptamina un profesor de matematica, si trebuia sa merg la o profesoara de fizica la meditatii. Tin minte si acum, era 25 lei ora, si o data pe luna primeam 200 lei sa o platesc pe doamna profesoara. S-am platit-o. Prima luna, ca dupa aia am descoperit ca ce fac cu ea e apa de ploaie pe linga ce faceam cu D-na Potra, mama de baterist de trupa rock (Vali Potra daca vreti gugaliti), la meditatile de la scoala.

Dar, acasa oficial eu mergeam la meditatii…

Se gata scoala si se apropie examenele. Se fac dosarele de inscrieri, cu copii legalizate dupa certificatele de nastere si toate cele. Si vrea taica-meu sa-si ia liber de la fabrica sa ma duca cu masina sa ma inscriu la Loga. Si-l aburesc eu ca n-are rost, si ma duc singur sa ma inscriu. Si o si fac, dar tot la “sapte” cum i se zicea liceului de constructii.

Plus ca am avut grija ca incepind cu a doua zi de dupa admitere sa-mi rezerv un loc intr-o tabara militara la Lugoj.

Dau examenele, si plec in tabara. O saptamina. Acolo am aflat prin instructor ca am intrat, inca inainte de a se afisa rezultatele, a sunat dirigintele dupa ce s-au corectat lucrarile.

Fiind io bucuros si linistit, mi-am scos din cap faptul ca ai mei credeau ca m-am inscris la Loga si nu la constructii.

Se termina tabara, ura si la gara!

In Timisoara, pe peron, taica-meu. Negru!

-Pastele ma-tii de vagabond, ne-ai mintit ca inveti si termini liceul, ti-am platit meditatii si tu nici macar nu te-ai inscris la examen!

Asta si multe altele…

S-a facut saracul de ris ducindu-se la Loga cind s-au afisat rezultatele, erau o gramada de cunoscuti de-ai lui acolo, si io n-apaream pe lista nici la cei admisi, nici la cei respinsi…

Tin minte ca l-am facut sa devieze din drum pe la Ind 7 si la lumina brichetei s-a convins ca eram al doilea sau al treilea admis la “Instalatii” (elita constructiilor). Si atunci mi-a zis, pe treptele liceului: “fiule, daca asta-i drumul pe care ti l-ai ales, du-te pe el!”

Omul care a venit in Timisoara catarat pe un vagon, cu gumari in picioare si cu un pantalon cazon, care a tras o viata intreaga in fabrica si care cind s-a casatorit avea drept avere un sac de borcane goale, a avut ambitia sa isi faca copiii “doamna” si “domn”. Nu voia sa muncesc fizic, si cu atit mai putin sa trag pe santier. El crezind ca-mi da o lectie dupa un esec trimtindu-ma la munca in noroaie sau soare, m-a facut sa gust viata pe santier, unde in fiecare zi faci altceva, unde vezi ca ramine ceva in urma ta (eu si acum ii sec la cap pe cei care-s cu mine in masina prin diverse cartiere: uite in blocu’ ala am lucrat, si-n ala , acolo, si dincolo…)

Am invatat ca acei oameni uriti si murdari sint de fapt mult mai buni la suflet decit majoritatea “domnilor” de prin birouri, santierul este un loc unde albul este alb si negrul este negru.

Si sa nu mai spun ca m-am prins repede ca e mai bine sa fiu “vedeta” la constructii, decit un “oarecare” la Loga. Am o gramada de prieteni care au terminat Loga, si ei n-au nici pe departe ce povesti comparativ cu noi, cei din clasa lui Radu Stelian, promotia 1985…

Nu credeti? Pai sa va zic de exemplu ca in clasa a XII-a prin noiembrie a fost intr-o simbata o razie mare, si au adunat toti chiulangii pe care i-au gasit in oras si ne-au dus la inspectoratul scolar, unde ne-au facut poze, si au chemat directorii scolilor sa ne noteze ca sa se ia masuri impotriva noastra. Eram cam 100 de chiulai adunati acolo, de pe la toate liceele din Timisoara. Ei, Craina de la Loga, i-a luat la o repriza de palme pe cei 2-3 logani de le-a sunat apa-n cap. Olteanu, directorul nostru, partenerul meu de tenis de dupa ora 14, a venit frumos si i-a spus locotenentului de militie care ne supraveghea ca profesoara cu care aveam noi ore simbata de la 11 e bolnava si ca noi eram de fapt liberi cind am fost prinsi. Si singura masura luata impotriva noastra a fost ca in lunea urmatoare am fost scosi de la ore si dusi la surdo-muti unde instructorul meu pe linie sportiva de la UTC (de la Consiliul Judetean) ne-a pus niste filme educative cu consumul de alcool si cu fumatul. Iar dupa fiecare filmulet iesea cu noi in curte la o tigara…

Pai, n-am fost io inspirat cind am ales constructiile in continuare?

Poze facute ieri urc putin mai tirziu, le am pe “ala micu’ “.

Trabantul de jucarie

Cindva pe la virsta de scoala generala, intr-o vacanta de vara.

Ne adunam “in fata” trupa de copii de la 4 blocuri si ne formam echipele de fotbal. Si pornim spre terenul de fotbal din “spate”-le blocului. Ocolind blocul trecem prin parcarea (foarte goala de obicei pe atunci) dintre blocuri. La marginea ei vedem ceva ce ne-a facut sa ne piara instant cheful de fotbal, si sa ne sticleasca ochii: un biet Trabant fara usi.

– Juuuu! Masina parasita!

Si o sanatoasa si foarte de inteles pofta de distrugere a pus stapinire pe cei 10-12 pustani plini de energie si elan. Ne-am inghesuit in masina, am inceput sa tragem de manete, de volan, de oglinzi, de scaune, ne-am catarat pe capota si am inceput sa sarim pe ea. Comparatia ce-mi vine in minte e cu furnicile care ataca un gindac.

Cred ca cel mult 10 minute ne-am facut de cap cu Trabi-ul si deja nu mai era nimic ce nu se putea rupe sau indoi cu mina goala pe el. Si chiar ne pregateam sa ne mutam pe terenul de sport cind vedem aparind de peste rambleul de cale ferata doi nene fiecare cu cite o usa de masina in brate.

Au intepenit cind au vazut Trabantul pur si simplu “decojit”. Noi nu, ba chiar am devenit foarte mobili cind ne-am dat seama ca e vorba de proprietari si ca de fapt masina nu fusese pusa acolo ca sa avem noi “ocupatie”. Si-am taiat-o in cea mai mare viteza, in toate directiile posibile. Si nu, nu ne-au prins pe niciunul din noi, de fapt cred ca am disparut din raza lor vizuala inainte de a realiza ei pe de-a intregul ce s-a petrecut.

Noi in schimb am inteles foarte repede despre ce a fost vorba: peste calea ferata era poligonul de prefabricate al TCMT-ului, (santieru’ cum ii ziceam noi) iar omul s-o fi dus cu usile acolo sa repare sau sa sudeze vreo balama.

Ghinionul lui, cine l-a pus sa-si lase masina in raza noastra de actiune, in loc sa mearga cu ea pina la gardul poligonului (unde-i Praktiker acum)?
Ce pot spune in apararea micilor vandali este ca o coincidenta nefericita a facut ca tipul sa-si lase “limuzina” in acelasi loc din parcare unde cu ceva timp in urma statuse parasita luni de zile o masina (cred ca un Citroen 2 CV – gen ce conducea Louis de Funes in “Jandarmul si…”) cu numere de 12 TM – student strain – si care a avut aceiasi soarta in final cu Trabantul.

Eroare regretabila, as zice…

Cum am promis, si azi poze. Prima am denumit-o “Biserica de rockeri”.

A doua e “Au si ei mogulii lor media si o duc mai rau ca ai nostri”

Ce te legi de mine?

Intimplarea s-a petrecut in fata sediului Politiei de circulatie, pe Circumvalatiunii. Ori 1992 ori 1993 fiindca aveam Dacia inca. Tin minte ca eram fara client, si ma indreptam spre gara. In fata mea, femeie la volan. La intersectia cu linia tramvaiului 5 tipa prinde galben la semafor si frineaza instant. Ca un taximetrist tupeist ce eram, nici prin cap nu mi-a trecut ca individa nu va trece, mai mult, eram hotarit sa fortez si eu galbenul si sa trec. Rezumatul datelor problemei e cam asa: ea, in fata, cu piciorul teapan pe frina. Eu, in spatele ei, cu piciorul pe acceleratie.

A, si un detaliu suplimentar, amindoi pe prima banda. Cam prafuita ea, in locul ala. Asa ca si pierzind o secunda cu schimbatul pedalelor si frinind cam prea tare pe praf, am atins-o. Foarte usor, bara ei n-a avut nimic, doar a mea la coltul dreapta a sarit flapsul ala din cauciuc ce-l aveau daciile 1310 de pe vremuri. Era indoita bara sa zic 4-5 centimetri. Soferita spune ca ea n-are timp de pierdut pe la politie, masina ei n-are nimic, a plecat. Eu, oprit chiar vis-a-vis de sediul Circulatiei ma uit la flapsul sarit, ma uit la sediul politiei. Decid ca mai bine nu ma duc sa raportez incidentul, ce era sa le zic, ca voiam sa trec pe galben-rosu? Doar nu eram nebun.

In fata masinii mele, un camion parcat. Cirligul lui de remorcare parca imi facea cu ochiul. Ma duc la portbagaj si scot cablul de remorcare, il leg la un capat de bara si la celalalt de cirligul camionului parcat. Apoi dau cu masina in marsarier si fortez putin. Ma dau jos , mai uit, “mai o data si se indreapta”. Mai dau putin in spate, ma uit iar, e bun, bara s-a indreptat la loc! Dar nodul de la cablu s-a strins tare si nu pot sa-l desfac cu mina. Ma duc la portbagaj sa caut o surubelnita sau ceva cu ce sa largesc nodul. Cautind eu in lada cu scule, simt ca parca se misca masina. Ridic capul si vad peste capota camionul din fata, cel de care ma legasem ca sa indrept bara, ca semnalizeaza si pleaca. Cu Dacia mea inca la remorca! Strig sa stea, nu ma aude, fug dupa el. Reusesc sa sar in masina sa pornesc motorul si incep sa claxonez. Soferul camionului, nimic. Claxonez ca disperatul, el da inainte. Deabia dupa vreo 200 m mi-a observat semnele disperate si a oprit. “Ce te legi ba de mine?” a fost primul comentariu, si dupa ce i-am explicat motivul pentru care are o masina la remorca: “Mare ti-e gradina…”

Si, in urma acestei legari la cravata neprogramate, bara mea era acum cu coltul mult indoit in afara, de a trebuit sa ma proptesc de colul unuigaraj ca s-o aduc cit-de cit la loc. Am vindut mai tirziu masina, si cel care a cumparat-o ma intrebat ce e cu bara de are o parte iesita in fata. Nu i-am zis…

De miine o sa incerc sa urc macar cite o poza pe zi. Am ceva deja, dar sint la o rezolutie prea mare si nu mi le accepta. Si nu, inca nu mi-a instalat mai nimic dojo pe laptopul asta de imprumut.
Miine, despre un Trabant “de jucarie”…

L.E. Doua poze, una cu blocuri care zgirie norii si una cu un brand pe care io chiar il apreciez. Romanesc, normal!
Click pe poze sa le vedeti mai mari.

Sirma

Cautind io zilele trecute acasa prin sertarul cu acte, am gasit doavada care contrazice toata fanfaronada mea cum ca-s pui de moldovean. Si mai grav, acu’ io cre’ca-s ungur!

Imi povestea mie tata cum, copil fiind, a venit el minat de foame si de razboi in vara lui ’44 cu un tren plin de refugiati la Timisoara, cum a calatorit pe acoperisul vagonului si cum la strigatul “sirmaaaa!” al celor care stateau pe primul vagon se aplecau cu totii cind trenul trecea pe sub firele de telegraf. Apoi cum a lucrat el la o fabrica unde erau numai unguri si nemti, si de-aia stia el ungureste la perfectie. Ca ma dispera cind eram mic si mergeam cu el de mina la piata si se intilnea cu ‘spe persoane, cu care numai in ungureste vorbea, limba care depaseste capacitatea mea de invatare. Pina si mama tot Misi ii spunea si daca ma gindesc si mai adinc, nu l-am vazut sa bea vin niciodata. Dar palinca da. Pai ce dreaq de moldovean ii ala care nu gusta un Cotnar? Ca pina si dojo a mea linge cite un pahar de Grasa sau Tamiioasa, si juma’ din singele ei e apa chioara din Olt. Ma rog, mai de linga Sibiu, da’ parerea mea e ca la aia de le curge Oltul prin gradina tot olteni se cheama…

Deci taica-meu, fie iertat, m-a tras in piept si pe mine si pe sor’mea invatindu-ne ca sintem urmasi de razesi si sa nu ne fie rusine niciodata cu originile noastre moldovenesti. Dovada? Permisul lui de conducere, unde scrie negru pe roz cum ca-i nascut in judetul Timis!

Are careva o harta mai detaliata a judetului, ca pe-a mea nu apare Broscauti-ul?

Arta uitarii

Orice om are plusurile si minusurile lui. Unii au plusuri la frumusete, altii la minte. Io cica eram un copil frumos, si destept (da, la orice prostie faceam, mi se spunea ceva gen: ce-ai cautat in balta cu sandalele noi, desteptule?)

Deci avind deja doua plusuri, era musai sa fie si-un minus pe acolo, macar in josul paginii si scris cu litere mici.

Eram distrat. Asta e cuvintul mai frumos. Uituc suna mai real. Adevarul e ca fiecare mai uita cite ceva. Din cind in cind.

Adevarul e ca si io uitam cite ceva, tot din cind in cind. Dar nu neaparat gradul de repetabilitate e esenta artei. Ca uituc obisnuit gasesti oriunde. Ia imprumuta-i o mie de euro unui tipului de la masa de linga tine din club, sa vezi ce repede uita sa ti-i mai dea!

Da’ “artist” ca mine, nu cred c-ati mai vazut!

1) Vara 1990. Perioada cutremurelor saptaminale din zona Pischia coincide si cu cozile maxime la vamile cu (inca) Yugoslavia. Trebuia sa stai de joi dimineata la coada ca sa ai speranta ca vineri spre simbata ajungi in vama.

Chestia cu cutremurele v-am adus-o aminte ca sa demonstrez ca nu uit detalii, ci doar chestii importante.

Cu busul meu plin cu 8 traficanti de ace-brice-si-carice-lame-si-chiloti-de-dame. Si stam noi la plaja prin imprejurimile obiectivului turistic numit Stamora Moravita. Statistic vorbind, se poate zice asa: 8 ore inainte de Stamora, 8 ore in Stamora si 8 ore dupa Stamora. Se facea plaja, se bea bere, se intindeau cirpe pe iarba si se mincau paneuri si oua fierte ca la picnic, se asculta muzica (Doamne multumescu-ti ca inca nu se inventasera manelele..). Vecinii de coada faceau schimb de experienta in ceea ce priveste relatiile economice intrenationale, se afisau cotatiile prosoapelor de bucatarie la piata din Novi Sad, Belgrad si Sabac precum si cursul valutar: marci-dolari-forinti-dinari. Aparusera si coloratii cu alba-neagra dar cind era prea multa lume laolalta stateau la fereala, ca cica odata un autobuz cu umetisti i-a dejghinat pe patru smecherasi d’astia. Se impingeau masini si se legau prietenii. Toti aveau in comun un singur lucru: pasaportul verde (pe atunci) romanesc. Zic “aveau” ca io odata nu l-am avut. Si cre’ca exact atunci cind am stat cel mai mult la coada. Pur si simplu l-am uitat acasa. Si mai bine de 24 ore cit am stat si-am frecat-o la rece nu mi-a dat prin cap sa-mi verific actele. Normal ca nu m-au lasat sa ies din tara, si fiind soferul, nici pe cei 8 rockefelleri de pe scaunele din spate. Am dat dooj de marcute la soldatul de la bariera sa ma tina minte si am plecat inapoi la Tm dupa pasaport, lasind vorba din loc in loc la cei din spate ca ma-ntorc (altfel ma trezeam cu geamurile sparte daca “fortam” coada). Voi ce i-ati face unui sofer care va tine aiurea o zi si-o noapte in cimp?

2) Toamna 1995. Imi da patronul un plic cu 25.000 DM sa-i duc la asociatul lui, la Unna, in Germania. Banii pentru un nou microbuz. Parca lasam ultimul pasager la Recklingshausen, deci eram in zona. Zona Ruhr, de-al lungul Rinului, cei mai tineri n-au cum sa stie cum era sa sofezi pe acolo cind nu existau GPS-uri. N-am de zis in apararea mea decit ca eram la final de prima etapa de circa 2500 km (cea mai lunga cursa dus-intors a fost de 5400 km cu doar 6 ore de somn), groaznic de obosit si stresat. Am ajuns la patronul neamt, am stat cu el la o cafea, tin minte ca mi-a dat si un scaun de birou cu role adevarate, rulmenti, iar eu in schimb am uitat sa-i dau plicul. Si am plecat. Si l-am pipait in buzunarul interior de la geaca, cautind dupa un pachet nou de tigari. La 200 km departare. Pe care a trebuit sa-i mai fac odata dus-intors… si asa am pierdut 4 ore pretioase de somn. Si in loc de 10 ore am dormit 6. La un drum de peste cincimiidekilometri. Si acum ma mir ca n-am adormit la volan la intoarcerea in tara…

3) A treia faza e din aceiasi perioada: toamna 1995. Intre tur si retur dormeam la Kaiserslautern la un prieten (pe care il voi revedea in week-end-ul asta), care era pe atunci soldat in armata americana. Fusesem cu el la magazin la cumparaturi, si fiindca toala mea era de fapt un parker militar primit tot de la el, am luat pe mine o scurta de-a lui de blugi, ca sa nu se uite aia strimb la mine ca-s imbracat in toale de-ale lor. Ma rog, e mai greu de explicat ce cautam eu in magazinele armatei americane. Ce intereseaza e ca am mutat cartea verde a busului din buzunarul parkerului meu in scurta lui. Si a doua zi am taiat-o spre Cehia fara carte verde. Cum dracul nu doarme, la iesire din Germania o pasagera a avut probleme cu viza, era expirata de vreo 6 luni (sic!) si ca sa n-o aresteze nemtii i-am platit eu cautiunea. Si-am ramas cu vreo 20-30 marci. Iar la intrarea in Cehia am fost oprit, fiindca n-aveam asigurare la masina. Si nici bani neavind sa cumpar una (de fapt trei: pentru Cehia, Slovacia si Ungaria, ca fiecare tara vindea asigurare valabila doar intre granitele ei..), am tras busul inapoi intre vami, m-am dus in partea germana la un telefon si am sunat sa vina prietenul cu cartea mea verde. De la Kaiserslautern. De la 700 kilometri. Si a venit. Da, exista si astfel de oameni!

Luni, despre incercari nereusite de a izola o sirma (la figurat) fata de pamint (la propriu)…

Iar eu… artist, nu?

Prietenul pompierilor

Acu’, io n’as fi adus capitolu’ asta-n discutie. Da’ daca tot m-o turnat sor-mea, hai sa va zic.

Mi-au placut chibriturile, brichetele, magneziul, carbidul, spraiurile goale, brazii aruncati dupa Craciun. Tot ce putea arde, si tot ce putea aprinde un foc. Io cre’ca prima mea cumparatura-n viata asta o fo’ o cutie de “cribite”. Cu cinspe bani gasiti pe jos. Chibrituri d’alea in cutie de scindurica extrem de subtire, cu 50 bete, de Braila. Cu eticheta de hirtie lipita strimb, cu Nu Faceti Focul in Padure. Aproape niciodata nu gaseai o batista in buzunarele mele, dar chibrituri aveam. E drept ca le ascundeam in casa scarii cind ma caram acas’, finca am furat-o de la tata de citeva ori, cre’c-avea impresia ca fumez de la 4 ani. Aiurea, de-abia la sap’spe m-am apucat.

E drept c-am dat si citeva rateuri, sor-mea se referea la faptul c-am aprins hirtia de buda in WC-ul de servici, eu stind pe buda pe-ntuneric, sau, ma rog, la lumina chibritelor…

Mai nasol a fost cind am dat foc la ghena de gunoi, si s-a extins la gardul depozitului de lemne si carbuni ce era atunci pe strada Baader, in spate la Izometal Confort de acum. De fapt nici ala n-a fost un rateu asa mare, ca doar pompierii militari is tot pe strada Baader, n-a fost mare lucru pentru ei sa vina cu toate cele trei autospeciale care le aveau. Si cum balconul nostru dadea exact spre ghena de gunoi, din punctul meu de vedere a fost chiar interesant.

Cind am mai crescut am invatat sa fac petarde cu miniu de plumb, pistoale cu injector de tractor, provocam explozii cu cutii de conserve cu apa si carbid, “comete” cu suruburi cu fosfor in piulita, napalm din benzina si detergent, aruncatoare de flacari din sprayuri gasite in gunoi, etc, etc. As putea scrie un manual cu chestii care bubuie, ard sau fumega (fumigenele din filme foto sau mingi de ping pong rulz!). Iar la liceu, sper ca va inchipuiti ca am ajuns maharul cu pregatirea premilitara, zeul ce distribuia locurile in taberele militare si responsabilul cu tragerile cu pusca Geko de calibru redus. Ca o paranteza in paranteza, si-ar fi dat colegii mei si rinichiul drept ca sa-i nominalizez “instructori” adica aia care aveau grija ca elevii intinsi pe burta pe foile de cort sa tina pusca indreptata unde trebuie, le aratau(elevelor mai ales) pe unde sa se uite si pe ce sa apese, timp in care ei se holbau in voie in decolteele lor. Plus dreptul ca la sfirsit sa raminem sa terminam munitia netrasa. Mai acum citiva ani a gasit maica-mea intr-un sertar doua cartuse de Gekko, si mi le-a aruncat…

Da’ parca era vorba de chibrituri, nu?

A, si am uitat sa va zic, io am un nume ce are legatura cu focul… asa ca sa nu se mire sor-mea c-am fost piroman. Ca ea a renuntat la el cind s-o maritat e treaba ei, io-s mindru de ce nume port 🙂

Dracu’ nu doarme, se zice. Asa ca intrind eu la facultate, (din prima si contrar tuturor pronosticurilor celor care in martie – aprilie se rugau de mine sa ma apuc odata de invatat) am avut dreptul la un stagiu in armata redus de 9 luni, la pompieri in Portul Constanta.

Pui dracul paznic la lada cu tamiie? Bineinteles ca nu, si m-am bagat voluntar pentru parasutisti. La Caracal. Ihi, a ajuns moldoveanul si in orasul cu cele 7 minuni…

Asta-i alta poveste, o las pe alta data…

De pe blogul lui blo am sutit clipul de mai jos, kidu’ ala are un Zippo aprins in mina!

http://www.youtube.com/watch?v=Jg7XN3aPx4Y

Miine, sa nu uitati sa reveniti, sa aflati ce-am uitat eu…

L.E. Si fiindca-mi plac pompierii, n-am ratat ocazia sa ma pozez cu o asemenea bijuterie in Chinatown, la coborirea de pe Manhattan Bridge:

De ce nu e bine sa umbli in pantalonii altcuiva

Va zic una din cele mai haioase intimplari povestite de un instalator batrin, caruia i-am fost ucenic in anii ’80 si caruia soarta a facut ca eu sa-i inminez acum 3-4 ani decizia de pensionare.

Erau cu santierul prin zona Dorobanti in Timisoara (anii ’86-’87) si aveau baraca linga un bloc dat deja in folosinta, locuit de militari sau militieni. Intr-o simbata la prinz (se lucra pina la 12) vine unul din asta in uniforma la baraca si spune ca are nevoie de un instalator sa-i desfunde sifonul de la lavoarul din baie. Se intelege la pret cu unul din muncitori si pleaca impreuna. Ajuns acasa la client, omul ii cere o pereche de pantaloni vechi sa-si ia peste hainele lui de oras, era deja schimbat sa plece acasa cind venise ofiterul. Primeste o pereche de pantaloni uzati de uniforma, ii trage pe el si se apuca de lucru. Ofiterul da o fuga pina jos la alimentara sa ia o sticla de ceva sa-l cinsteasca pe meserias.

In timp ce era el plecat, vine acasa nevasta ofiterului, care auzind zgomot in baie merge sa vada despre ce-i vorba. Muncitorul nostru era in patru labe sub lavoar, ea vede pantalonii sotului si crede ca el e cel care repara. Intinde mina si-l apuca in joaca de oua. Omul, luat total pe nepregatite sare pur si simplu in sus, da cu capul de lavoar si isi pierde cunostinta. Femeia cind vede ce a facut, da fuga la telefon si cheama salvarea. Vine salvarea, il pun pe om pe targa si incep sa coboare scarile.

– Dar totusi ce s-a intimplat cu el de si-a spart capul? intreaba unul din cei cu targa.

Si femeia le spune. Adevarul. Si incep aia sa rida, si scapa targa, si pica omul pe scari si-si rupe si doua coaste…

Miine, despre prietenul pompierilor…

Nu va puneti mintea cu copiii

1. daca hoarda de copii de pe o raza de 5 scari se aduna exact sub geamul tau sa se joace, nu arunca cu ligheanul apa peste ei.

Fiindca daca e unul ca mine, sta intr-o seara pina mai tirziu afara sa prinda 5-6 greieri pe care ti-i aclimatizeaza in balcon. De auzit ii vei auzi, insa sigur nu-i vei gasi!

2. daca te duci la scoala sa ne pirasti ca am distrus spatiul verde si pe chestia asta ne-am trezit cu 8 la purtare si cu interdictie de a merge in tabara la Cheveres, suporta consecintele. In definitiv tu ai plantat pomi pe terenul nostru de fotbal.

Fii barbat, ce te sperii asa cind iti vezi pisica cu burta sfirtecata rastignita cu sfoara si pioneze de cadrul usii tale?

(si nu, n-am omorit eu mita, treaba “murdara” a facut-o altcineva. Eu mereu am fost doar creierul)

3. Daca stii ca ma bat cu odrasla ta zilnic, si de-aia tot sintem prieteni buni, nu fugi de mai mult de doua ori dupa mine, cind vii dupa-masa de la servici.

Fiindca a treia oara ma uit la ceas, si cind stiu ca-i ora la care vii acasa iti iau juniorul la pumni doar ca sa ma vezi, si cind fugi dupa mine te fac sa ma urmaresti prin spartura din gardul viu unde am legat acum o ora o sirma indoita in 4, la 3 palme de sol. Oricum, daca pina la virsta asta n-ai invatat sa cazi, nu e vina mea ca ai mina in ghips…

4. daca m-ai prins la furat caise in spatele blocului tau, nu ma trage de urechi si nu-mi lua cheia de la git fiindca n-am vrut sa-ti zic numele de familie si blocul unde stau.

Fiindca eu o sa-i zic lui tata ca am pierdut cheia in iarba, iar el o sa se enerveze cautind-o degeaba juma’ de ora, in loc sa se uite la Kojak. Iar daca intre timp tot ai aflat unde stau si cum ma cheama, nu fii atit de proasta incit sa suni la usa si sa torni ca ce hot mare de caise creste in casa si sa-i spui ca daca el nu m-a urecheat ai facut-o tu. Ca el te va tine in suturi in cur de la etajul patru pina la parter, indiferent cit de mare doamna te crezi.

5. Daca esti invatatoarea mea, si daca tata tine fondul clasei, da-i lui la o sedinta banii strinsi, nu i-i trimite cu mine, chiar in ziua in care au adus la raionul de jucarii de la Complexul Mare cea mai rosie si mai mare masina de pompieri, cu scara telescopica si furtun pe tambur. Fiindca voi avea momentul meu de glorie in fata celorlalti smecherasi obositi si rupti de foame ce venim de la ora de inot de la ILSA si voi fi vedeta zilei cind imi cumpar jucaria rivnita de toti. Urmind apoi cea mai strasnica bataie luata acasa…

Fiindca in prima zi cu soare ma voi duce pe terasamentul de cale ferata la vinatoare de sopirle, pe care le voi pune vii in sertarul tau de la catedra, si vom ride toata clasa cind te sperii si cazi cu scaunul pe spate de-ti vedem chilotii…

6. Si tu mama, daca stii ca am bunul obicei sa maninc orice fruct verde in cantitati mai mari decit maninc fructe coapte sau chiar decit mincare gatita, nu-mi pune pe masa mamaliga cu lapte seara cind vin de la joaca. Fiindca vei merge nedormita miine la munca, dupa ce te-am facut sa stai o noapte intreaga sa ma tii de frunte pina vomit si ultimul bob de strugure verde ce l-am halit afara…

Miine, vedeti de ce nu e bine sa umbli in pantalonii altcuiva…

Ori la bar, ori la spital

Vai, sinistru!

In miez de noapte, cindva in 1991, ori la Baja, ori la Mohacs, in sudul Ungariei, in orice caz o localitate mica, cu strazi cu piatra cubica.

Tot la piata, cu “fetele” de la Complexul Mic (asta ca sa inteleaga si cele din familie de ce, spre deosebire de ele, eu primesc intotdeauna numai piine proaspata: uite de aia ca io le-am dus in fiecare saptamina timp de doi ani la piata sa faca bani sa-si cumpere alimentara, nu voi!).

Si una dintre doamne face o criza de rinichi. Acu’ ce sa zic, pe mine m’a ferit Sfintu’ de asa ceva dar am auzit ca e mai rau decit un sut in oo, deci pot sa-mi inchipui cam cum e.

Bunul simt imi zice sa o duc la un spital. Ok, hai sa cautam unul. Intreb in bus: stie careva cum ii zice la spital pe ungureste?

– Korhaz, raspunde tanti Margareta.

Merg la relanti sa n-o zgiltii prea tare pe biata femeie, dar peste tot numai piatra cubica. Pusa probabil pe vremea lui Franz Iosif. Nici un semn cu H, nici un om pe strada.

Vad o masina de politie. Ii fac cu farurile, ei opresc. Ma dau jos si merg la ei la geam.

-Jonapot! Borhaz! Problem!

Beleste ala niste ochi la mine de m-a pus pe ginduri. Ba, nu-s nebun! Arat spre bus: acolo problem! Trebuie Borhaz repede! Totusi aia se uitau la mine de parca nu le venea sa creada. Imi deseneaza cu degetul pe bord un traseu de urmat.

– Kossonom. si fug la bus. Parca aud totusi niste risete in spate dinspre masina de politie.

Ma invirt vreo 10 minute incercind sa pun in practica traseul explicat de politai. Ajung in zona centrala, numai buticuri si restaurante. Unde dracu vad astia spital aici?

Doamna cu rinichii nu mai putea…

Io, transpirat tot, doar le cunosteam pe femei de la virsta cind cautam monede de 25 bani pe sub tejghele ca sa-mi iau un sifon…

Vad aceiasi masina de politie la un semafor. Ii mai fac odata cu farurile. De data asta vine el la mine. Deschid geamul: Ninci borhaz! zic eu, pe un ton acuzator. Iar tanti Margareta din spatele meu: Nem Borhaz! Korhaz!

Io-l intrebasem pe ala unde e o pivnita de vinuri…

Nu’s ce sa mai zic…

Miine, citeva motive sa nu-ti pui mintea cu copiii…