Jenibil

De cind ma stiu am facut gafe. Situatii jenante, sentiment de penibil.

Cred ca printr-a saptea a rezolvat maica-mea sa putem vizita cu clasa fabrica Banatul. Tin minte ca aveam ore de dupa-masa si vizita la fabrica a fost programata dimineata. Asa ca mie nu mi s-a parut oportun sa ma imbrac in uniforma de scoala si m-am dus in blugi si cu un pulover alb cu dungi albastre.

Normal ca toti colegii mei erau in uniforme, iar diriginta a facut o remarca ce mi-a sters toate remuscarile ce ar fi fost posibil sa le resimt dupa ce-i pusesem cu citeva saptamini in urma vreo zece pioneze sub captuseala de la scaunul de la catedra: “ce frumos e imbracat fiul tovarasei maistru!”

M-am simtit ca un papagal imbracat altfel decit ceilalti, si mai ales in fabrica unde toti ii cunosteau pe ai mei… mai trebuia si diriginta sa comenteze ca sa puna capac la toate!

O alta gafa am facut-o in practica de vara dintre a unspea si a doispea, tin minte ca reparam ceva dusuri si spalatoare la internatul liceului, prilej numai bun sa lansam pungi cu apa in capetele bibanilor de a noua care veneau la inscrieri. Un coleg era jos si facea discret semn cind sa lansez punga, fiindca eram aproape de colt si trebuia sa arunc cu o secunda inainte ca tinta sa apara de dupa colt. Si colegul incepe deodata sa dea disperat din miini si eu lansez punga, cu o juma’ de litru de apa, fix in capul directorului, un om pe care de altfel il stimam la maxim, si al carui partener la meciurile de dublu la tenis de dupa ore eram… Ce sa mai zic…

Tot cam pe atunci, intr-o tabara militara, in ultima seara se tinea discoteca si ma combinasem cu o fata din Arad, cu care m-am retras pe o banca de pe o alee intunecata la o sesiune de pupaturi. Si in timp ce io numaram stelele de pe cer cu pustoaica aia, ma cauta toata lumea fiindca era nu’s ce festivitate de premiere si io eram ala care trebuia sa inminez diplomele… Si m-a gasit exact instructorul, si-a zis la microfon ca am intirziat din cauza unui exercitiu de trageri pe timp de noapte…

In armata ne bateam cu pernele intr-o seara dupa stingere. La un moment dat se deschide usa de la dormitor si apare o silueta cu cascheta. Disparem toti intr-o secunda inapoi in paturi. Se aprinde lumina si silueta izbucneste in ris : ce v-am tras-o fraierilor! Era plantonul, isi pusese pe cap un chipiu luat din biroul ofiterilor. Stingem lumina si o luam de la capat cu bataia de perne. Dupa doua minute iar se deschide usa, iar o silueta cu cascheta. “Mai fraieresti tu pe naiba” gindesc eu si ma plasez strategic dupa una din cele doua sobe imense din dormitorul nostru cu 80 paturi… In linistea lasa brusc odata cu deschiderea usii aud pasii siluetei apropiindu-se pe mozaicul ce-l dadeam cu ceara de parchet in fiecare dimineata. Ridic perna tare si grea, umpluta cu cilti si cind simt omul la un metru il pocnesc sanatos cu perna-n mutra. A cazut in cur iar chipiul a zburat citiva metri. Ha ha fraiere, ce ti-am tras-o, strig eu rizind. Dar am ris doar pina a aprins careva lumina, la urletele mogildetei intinse pe mozaicul lucios. Care mogildeata a avut grija sa ma mute la arest (iar!) fiindca de data asta nu mai fusese plantonul cel care intrase ci ofiterul de serviciu. Pe raportul ce l-a scris ca sa justifice trimiterea mea la arest pe 7 nopti a trecut “atac asupra unui ofiter aflat in serviciul de garda”. Asta era infractiune si insemna tribunal militar, dar cuiva de mai sus i s-a facut probabil mila de mine ( si si mai probabil s-au distrat copios ofiterii auzind ca l-am pus in cur pe tipul respectiv ce nu era prea iubit de nimeni in unitate) si a modificat infractiunea in “refuz de a saluta un superior” si-asa am ramas doar cu trei nopti de dormit pe tambal. Oricum s-au adunat 39 pina la finele celor noua luni de servit patria… Doar o data a incercat un caporal de la compania de paza a aeroprturilor sa-mi faca probleme si mi-a aruncat intii o galeata de apa in arest si apoi mi-a intins un siret de pantof zicind sa-l folosesc pe post de cirpa sa scot apa, si m-am tinut tare, i-am zis ca la iesirea din arest o sa am grija sa ma fac comandant de pluton la ei (noi TR-istii faceam prin rotatie pe gradatii la ei, fiind de fapt la scoala de ofiteri in rezerva) si m-a lasat in pace. Apoi am devenit un fel de obisnuit al locului si chiar si cind imi veneau parintii in vizita si ma vedeau venind escortat si fara curea si sireturi nu mai disperau…

Ca daca era ordin sa stringem zapada cu bancute si mese iar eu am rezolvat o wola sa ne faca treaba de o noapte a 20 de soldati in 20 minute, am fost gratulat cu arest. Daca am iesit din formatie si m-am abatut la posta sa sun acasa de ziua sora-mii, am primit arest, daca m-am prezentat la infirmerie fiindca mi s-a facut rau de la pachetul de unt si jumatatea de salam Victoria furate din supliment, in loc de tratament am primit arest, daca am adormit in planton si dimineata compania noastra a lipsit de la raportul regimentului, tot pe mine m-au bagat la arest, si apoi m-au pus o saptamina intreaga de planton 3, de-am rezistat doar trei nopti si-n a patra iar am adormit  de data asta disparind si citeva perechi de bocanci, pe care au vrut sa ma puna sa-i si platesc pe linga arest, etc, etc.

A, mai e si gafa cu vinzarea de vin, zaibar mai bine zis, ca pusesem pe roate o mica afacere, saream seara gardul cu marmita in spate si cumparam zaibar de la localnici cu 10 lei litrul, si-l revindeam cu 5 lei cana (cam dublu) in unitate. Stateau soldatii la coada la geamul de la spalator si io dinauntru luam banii, apoi cana, o umpleam si i-o dadeam soldatului inapoi prin fereastra. Dar intr-o seara s-a prezentat unul cu o cana, fara cei 5 lei. Era ofiterul de serviciu (“fast food”-ul il deschideam dupa stingere, normal!). Si-am dat faliment…

Cea mai tare gafa insa am facut-o la inceputul primului an 6 de facultate, zic “primul” fiindca a urmat si al doilea an 6, o sa vedeti de ce:

Eram cu masina la intersectia Victor Babes cu Cluj, si nu functionau semafoarele. In fata mea, o Dacie cu blonda la volan. Si sta, si sta, si n-are curaj sa intre in intersectie. Io, confirmat la o comanda telefonica, grabit. Si ca de obicei, foarte putin intelegator fata de timiditatea “caprelor” de la volan. Infig deci palma in claxon, ba mai si scot capul pe geam si strig:

– Femeie, locul tau e la cratita, nu la volan!

Se uita tipa prin retrovizoare la mine, si intr-un final reuseste sa treaca intersectia.

Doua zile mai tirziu, ma duc si io la cursul de Organizarea Constructiilor, materie care conta si la examenul de diploma. Si intra profesoara in sala, isi aseaza catrafusele la catedra si da o tura cu privirea peste noi. Trece peste mine, intepeneste si isi intoarce ochii cei albastri inapoi la ochii mei caprui:

– Dumneata, dumneata, nu lucrezi la Eco Taxi?

– Ba da, Doamna profesoara, zic eu cu un nod in git.

– Noi doi vom colabora mult timp, zice ea.

Si a avut dreptate. I-am fost student cu un an mai mult decit trebuia… si chiar cind intr-un final mi-a acceptat partea de organizare a proiectului de diploma, mi-a dat doar 7 (minimul acceptat) cu mentiunea “iert dar nu uit” spusa la finalul sustinerii lucrarii…

Jenibil, nu? Mi-a scazut media…

Timisoara – Bucuresti si retur. Nu de Pasti, ci de Craciun

Contrar poate asteptarilor “onor clientelei”, se pare ca n-am descoperit in memorie nimic interesant referitor la sarbatoarea de sezon. N-am nimic sa va povestesc cu iepuri, oua, miei, cozonaci sau aventuri de Inviere. Asa ca daca n-avem nimic de Pasti, va ofer la reducere o poveste de iarna.

Ca am fost taximetrist stiti. Ca am mers cu busul cu “turisti” prin tarile vecine sau mai vestice, stiti si asta. Ce inca nu stiti, e ca in ultimul an de facultate am soferit un bus si prin Romania. De marfa.  Pentru Shan si Shie, o familie de chinezi cu o mica afacere in Timisoara. Faceam cite o cursa in week-end, ca de lucru cu norma intreaga nu prea poate fi vorba cind ai de pregatit o lucrare de licenta.

Si avea Shan al meu o vechitura de Mercedes din 1980, din ala cu bot patrat, lenes (n-am prins suta la ora cu el decit la vale-n jos si cu vint puternic din spate), dar de incredere. Din punctul meu de vedere, busul ala avea si calitati si defecte.

Cea mai mare calitate era ca n-avea nimic electronic, dupa ce-l porneai, cit timp aveai motorina-n rezervor n-avea de ce sa se opreasca. Ba chiar era o pozitie a cheii in contact unde o puteai scoate, fara sa se opreasca nici motorul si fara sa se blocheze volanul. Puteai merge si fara baterie, findca un adevarat motor diesel nu are nevoie de curent in mers, asa cum are nevoie de scinteie in bujii unul pe benzina. Nu ma mai scufund in detalii plictisitoare, era doar o explicatie pentru soferite.

La capitolul defecte, sau mai bine zis inconveniente, era tractiunea spate. Care pe gheata nu e de cel mai mare ajutor, si trebuie sa stii sa imblinzesti potaia ca s-o tii in friu pe polei sau zapada.

Asaaa. Pe scurt, caram eu cu batrinelul microbuz umbrele, ornamente de brad , incaltaminte sport Adibas, Mike, Puna, tenisi, jucarii din plastic, casetofoane Panasoanic si hainute pentru bebelusi, lacate, pixuri si prosoape…

Marfa o aduceam de la Bucuresti din infectul de linga podul Colentina si de la un depozit din comuna Dascalu. Clandestin. Depozitul, nu dascalu’…

Nu stiu cum se mai face evaziunea fiscala astazi, dar pe timpul ala se gaseau de cumparat cu citeva zeci de mii de lei, in fiecare bazar, facturi in alb, stampilate, care se pare ca erau foarte ok din punctul de vedere al politistilor care te opreau pe drum…

Plecam seara din Timisoara, ajungeam la 5-6 dimineata in Bucuresti, trageam busul la rampa, si pina ma incarcau chinezii apucam un pui de somn de doua ore. Mincam ceva si la prinz, sau cel mai tirziu dupa-masa plecam inapoi. Nu era traficul de acum, dar nici nu era usor cu toate carutele si cu biciclistii de prin Muntenia si Oltenia.

Si daca acum toata lumea injura daca apare poleiul si vezi-doamne nu-s decit j’de utilaje de deszapezit care sa dea cu sare, ei bine, in anii ’90 nu vedeai aproape deloc altceva decit eventual un camion din care doi amariti sa arunce cu lopetile din 50 in 50 metri cite putin nisip pe sosea.

Am o cursa de facut chiar inainte de Craciun. Daca totul e ok, ma gindeam, ma intorc in 24 dimineata. N-ascult insa buletinul meteo, care anunta dupa-masa ploaie, si dupa aia nu-s ce front de aer rece si avertizare de polei.

Si plec seara pe o ploaie marunta. Care deja de la iesirea din Timisoara se transforma in polei. 30 la ora pe drum drept, 20 in curbe. Nu te joci cu tractiunea spate, ca una-doua devii titirez. Cind se crapa de ziua sint de-abia la Bals, dupa Craiova. Acolo era si zapada peste care plouase putin si dupa aia inghetase. Un Nissan Primera in sant, doi indivizi dau din aripi linga el. Opresc. Is arabi, ma roaga sa-i iau cu mine, ca tre’ sa ajunga la nu-stiu-ce ambasada. Pur si simplu lasa masina in sant, si urca in bus. Ma fac ca plec mai departe. Zic “ma fac” fiindc a de fapt busul mergea cam de capul lui, io numa’ ma faceam ca-l conduc.  Compromisul intre volanul detinut de mine si traiectoria dorita de el se facea doar in viteza intii la relanti. Adica la vreo 10-15 km la ora. Mai spre dupa-masa ajungem la autostrada. Unde desi mergeam incet, peisajul nu era deloc plictisitor. Aici un tir cu borcane de mustar rasturnat, mai incolo unul cu portocale, dincolo 5 masini “sudate” una de alta, s-alte chestii d’astea cam la fiecare 4-5 kilometri. Totusi prind o portiune cu zapada batatorita unde se pare ca am aderenta ceva mai buna. Adica pot sa bag si in viteza a treia fara sa fuga fundul cind ridic piciorul de pe ambreiaj. Si prind chiar si 50 la ora. Insa  beduinul de pe locul din mijloc de pe bancheta pare-se ca era ori bolnav cu nervii, ori se antrena sa devina kamikaze. Altfel nu-mi explic de ce a tras frina de mina in momentul in care o pala de vint din lateral a clatinat putin microbuzul.

Kilometrul 72. Acolo s-a intimplat tarasenia. E un viaduct in zona, trece un drum secundar pe deasupra autostrazii. Sub viaduct era oprita o dacie si un nene “uda florile” la piciorul podului. Cind Osama asta al meu a vrut sa porneasca jihadul tragind frina de mina, datele problemei s-au schimbat. Busul a intors botul inapoi spre Timisoara, arabii au inceput sa urle, io sa-njur. Rotindu-se, busul a trecut cu spatele la citiva centimetri de nenea ala despre care ati putea crede ca era norocos ca era cu “instrumentul” la lumina, evitind o posibila facere in pantaloni. Da’ de unde! Ala a inghetat vazind hardughia derapind spre el si a dat drumul obiectului ce-l tinea in mina. Dar “obiectul”, date fiind si conditiile oarecum stimulative, a functionat in continuare la capacitate maxima, astfel incit tipul desi nu a facut in pantaloni, a facut pe pantaloni. Ceea ce e tot aia, pina la urma…

Saracul om a pus si el umarul dupa-aia sa ne ajute sa impingem busul sa-i scot rotile din spate din rigola, si tot el era cel bucuros ca a scapat doar cu pantalonii uzi. Un pic mai incolo sa fi stat, il loveam asa cum loveste o crosa mingea de golf.

26 ore a durat drumul Timisoara – Bucuresti. Am incarcat in seara aia cele 3 tone de tenisi dar fiind rupt de oboseala am dormit intr-un apartament cu niste chinezi. Dimineata, roiu’ la Timisoara. Era deja 24 decembrie. Pe drum aceleasi conditii  ca la venire. Si aceiasi viteza. A doua, maxim. Dar macar inaintam constant, nu ca si pustanii care m-au depasit dupa doua-trei incercari in curbele dinainte de Craiova claxonind si aratindu-mi degetele mijlocii si pe care i-am regasit pe marginea drumului cu masina culcata pe o parte in sant  citiva kilometri mai incolo, de data asta fluturind si celelate degete, nu doar pe cele care mi le aratasera cu ceva vreme inainte.

Oprirea a fost seara insa, pe un viaduct peste o cale feratat inainte de Turnu Severin se rasturnase un camion si nu se putea trece in nici un sens. Fiind ajunul Craciunului, cine sa ridice camionul de acolo? Asa ca politia ne-a intors spre Strehaia, de unde s-o luam spre Turnu Severin prin Motru. Parca vad si acum cele 5-6 masini din fata mea pe portiunea de drum in panta cind busul incarcat cu mii de perechi de tenisi a inceput sa alunece la vale. Si mai ales Cielo-ul auriu cu numere rosii si cu nailonul inca intact pe banchetele din spate spre care ma indreptam incet dar sigur…

Coborau in viteza intii la relanti toti in afara de mine. Or fi fost cauciucurile de vina sau greutatea mare, nu stiu, ce conteaza e ca mi s-a zbirlit parul pe ceafa cind mi-am dat seama ca o iau la vale. Am luat putin volan stinga si am iesit incet pe contrasens, am luat usor de volan dreapta, dar degeaba, busul s-a pus exact de-a curmezisul drumului si a continuat coborirea. Am depasit toate masinile din fata mea cu busul  rasucit cu 90 grade fata de axul drumului, pe cealalta banda. Cum treceam pe linga ei incet ii vedeam si pe ceilalti soferi ca sint cel putin la fel de crispati ca si mine…

La capatul pantei, curba la dreapta. Eu eram deja cu citiva metri buni in fata lor, si botul meu era exact pe directia buna, rasucit de usoara derapare. Cind am simtit ca intru cu rotile din spate in zapada am calcat acceleratia si cum-necum am tisnit citiva metri, exact de sub nasul masinilor ce veneau din urma. Din care nici macar una n-a reusit sa ia curba, s-au ciocnit in lant si s-au oprit una in alta. Nu tare, dar oricum soferii au inceput sa se certe. Io am pus avariile, am tras pe dreapta, am sudat vreo trei tigari una de alta si m-am culcat. Am plecat de-acolo de-abia dupa ce s-a luminat si s-a topit poleiul.

A fost un Craciun de pomina.

Si o poza cu luminite ca-n bradul de Craciun:

Pacaleala de 1 aprilie

Povestea e scurta, si nu, de data asta nu am fost eu “capul rautatilor”, ci un coleg de-al meu.

In 2004 sau in 2005 aveam un coleg inginer care era cu o echipa de muncitori la demontarea acoperisului unei foste mori de pe Splaiul Titulescu. Lemnarie multa, praf vechi de faina, deci vechile avertismente: “Nu umbla cu foc deschis” si “Fumatul interzis” inca foarte de actualitate. Toata lumea instruita in consecinta, fiindca se lucra la inaltime, iar caile de acces blocate de grinzile grele de stejar ar fi fost o mare problema in caz de incendiu. Si fiind chiar 1 aprilie, ce-i da prin cap colegului meu? O suna pe celularul privat, nu pe telefonul de serviciu, pe secretara: “Dana, a luat foc moara!”

Asta nu zice nimic si inchide telefonul…

– Ba, nu cred c-a tinut figura, gindeste colegul, s-o fi prins ca-i pacaleala. O suna pe mobilul de serviciu. Ocupat. O suna inapoi pe cel personal. I se refuza apelul. Mai suna odata. Iar i se refuza. Si inca o data suna, si de data asta secretara ii raspunde: zi repede ce inaltime are moara, sint cu pompierii la telefon si vor sa stie ce autoscara sa trimita…

Asta, sa pice jos:

– Dana, e pacaleala, nu arde moara, e 1 Aprilie!!!

– Luciane, pompierii au trimis deja doua autospeciale, tre’ sa ajunga la voi ca vin de pe 6 Martie! Doar autoscara n-a plecat inca!

Colegul, taiat ca maioneza…

Si la un moment dat nu mai rezista secretara si incepe sa rida: norocul tau ca ai sunat pe telefonul personal si m-am prins ca-i pacaleala, de fapt inca n-am sunat la pompieri… Te-am speriat??

Asa ca e bine sa te gindesti cu ce si pe cine vrei sa pacalesti, ca s-ar putea in final ca chiar tu sa ai emotii…

Si fiindca-i pe aceiasi tema, am si io o poza cu o “Fire Engine” facuta saptamina trecuta:

“Hot” de biciclete. Fara permis de conducere

Umanul m-a facut  astazi sa-mi aduc aminte de o intimplare cu biciclete.

1994 toamna. Dupa o sedere de trei luni in Germania ma intorceam la volanul masinii pe care o visasem dupa ani de zile de condus mioritica Dacie. Un Ford Granada urias, greu de doua tone, cu motor sase-n-ve cu doua carburatoare, cu o viteza testata de mine de 208km/h si cu un consum de 17 la suta in oras. Eh, alte vremuri, era litrul de benzina ieftin inca…

Veneam prin Cehia, Slovacia si Ungaria, ca viza de Austria nu-mi luasem. Fiindca nu fusesem nici la munca si nici la furat in Germania era logic ca deja stateam rau cu banii. Atit de rau, incit aveam in portbagaj 120l de benzina cadou de la prietenii la care statusem si 20 marci in portmoneu, ca si ei erau inainte de salariu. Pe atunci inca nu se plateau autostrazile, deci banii mi-ajungeau de o cafea si un sandwich, dar nu mai mult.

Pe portbagaj aveam un suport pe care stateau mindre doua biciclete pentru copii, un mountain bike si o cursiera model mini, cumparate la mina a doua dintr-un ziar de anunturi din Rheinland-Pfalz. Cu 10 marci amindoua, fusese anuntul, dar cind a vazut neamtul numerele de masina – semn ca facusem 300 km ca sa vedem bicicletele ce-l incurcau in garaj, mi le-a dat gratis, impreuna cu o galeata plina de Lego pentru fiul lui sora-mea.  De ce am specificat ca fusese anunt in ziar, si care era pretul, o sa vedeti putin mai incolo ca-s amanunte importante.

Daca cititi blogul asta de ceva timp, stiti deja ca-s un pic aiurit de felul meu. Sau, eram.

Nici de data aceasta n-a putut sa fie totul perfect, am reusit cumva sa-mi pierd permisul de conducere. Si, normal, am descoperit lucrul asta doar in ziua intoarcerii acasa. Ce era sa fac? Am plecat asa la drum, bazindu-ma pe experientele anterioare cu vamesii, care rar au cerut alte acte in afara de pasaport, talon si cartea verde. Ca sa minimizez riscurile unor intrebari nedorite, inaintea fiecarei vami opream intr-o parcare si mai goleam din canistrele din portbagaj, fiindca erau din plastic si cineva putea strimba din nas vazind 6 bidoane pline cu zeama inflamabila. De nemti si de cehi am trecut fara probleme si am ajuns la vama cea noua, pe atunci materializata prin doua transcontainere la piciorul unui pod ce desparte Cehia de Slovacia.

Era duminica dimineata, pe la ora 6. Slovacul intirzie sa apara, eram doar doua masini in vama. Un neamt in fata si cu mine, cu numere de zoll. Neamtul isi pierde rabdarea si incepe sa claxoneze. Iese intr-un final un vames si un politist de frontiera. Politistul imi face semn sa trec mai departe, ajung la vames, care imi cere… ce credeti ca-mi cere?

Actele bicicletelor! Cit de mici aveam io ochii dupa o noapte de condus, asa mari i-am facut deodata auzind ce-mi cere ala!

Imi exprim nedumerirea atit mimic cit si prin viu grai, ba mai mult ii si explic ca-s biciclete cumparate din Sperrmüll. Ala zice ca cu atit mai mult trebuia sa am un act de provenienta. Moldoveanul de mine care de obicei nu pastreaza hirtii gaseste in buzunarul de la usa din dreapta ziarul  cu anuntul incercuit, cu descrierea fiecarei biciclete (marca si marime) si pretul de 10 DM. Si ii zic ca poa’ sa-l sune pe neamt sa-l intrebe daca i-au fost furate sau a vindut bicicletele.

Degeaba. Bolovanul ala slovac zice ca daca bicicletele au costat 10 marci, pot sa mai bag 20 intre paginile pasaportului, altfel nu ridica bariera. Ce era sa fac? Ii dau toti banii mei, cele 20 marci, ultimele din portmoneu. Doar nu era sa-i las bicicletele, ca vazusem ca-i sclipesc ochii dupa ele, si in plus, apucasem sa ma laud la sor-mea cu ce-i aduceam pentru odrasla…

Si intru in Slovacia, bodoganind cu cine i-a pus si pe cehi sa divorteze de slovaci (desi in sinea mea recunosteam ca pe cit de draguti au fost cehii cu mine, de mi-a aratat o masina de politie o iesire din Praga spre Bratislava dupa ce facusem doua ture de oras ajungind la aceiasi iesire blocata spre autostrada, pe atit de scirbosi mi s-au parut slovacii cu aplecarea lor parca romaneasca spre ciubucareala).

Daca ati avut curiozitatea sa mergeti pe ruta Praga- Budapesta, stiti ca traversarea Slovaciei dureaza cam jumatate de ora. Treci prin Bratislava si imediat esti la vama cu Ungaria. Deci la juma’ de ora dupa ce m-a lefterit slovacul, le parasesc fericit tara. Si ajung la vama maghiara. Unde se uita ungurul la mine, care-i intindeam pasaportul si toate actele masinii, si-mi zice scurt, in romaneste: permis conducere!

Parca ma vad si acum cum caut eu prin portmoneu, prin buzunare, pe si sub bordul masinii si ma uit dezolat la hun. Ninci!

Ninci permis conducere, ninci intrare in Ungaria, zice el. Ii arat ca-s de trei luni in Germania, ca am ‘spe stampile, inclusiv numerele de masina trecute in pasaport, el ramine impasibil. Intr-un final intrevad o fisura in armura, cind isi mai imblinzeste privirea si zice pe un ton de parca imi face o concesie: 200 Mark!

Ba, esti nebun? Io nu mai am nici macar 10 pfennigi in buzunar si tu ceri 200 marcute? urlu io in sinea mea.

Ii arat portmoneul. Ala gol. Ca ala plin nu l-am avut niciodata, cre’ca-i la altii… Urmeaza o mica tocmeala, si in final zice: autoradio!

Aveam un casetofon fain de masina, cadou de la prietenii mei, Blaupunkt.

Nu, zic, nu ti-l dau. Ungurul ridica din umeri si-mi face semn sa ma intorc in Slovacia. Intorc masina si ma retrag in zona dintre vami. Unde stau pina pe la ora doua, dormind si incercind sa gasesc o solutie. Ce mi s-a parut cea mai buna idee a fost sa astept pina se schimba tura si sa sper ca vamesul ce iese nu-i zice colegului ce intra ca Granada cu numere rosii de Kaiserslautern n-are permis de conducere. Pe la doua dupa-masa vad ca iese alt vames sa controleze masinile, imi fac cruce cu limba-n gura si ma pun la rind.

– Permis conducere, zice ala mustacind.

“Ba p’a ma-tii” ii raspund eu in gind.

– Ninci, zic eu cu voce tare.

– Autoradio, zice el zimbind de-a dreptul de data asta.

– Ighen, ighen mormai eu, mosmondind pe sub bord sa scot casetofonul si bagindu-l intr-o punga.

I l-am dat si m-a lasat sa trec. Dupa care am tulit-o cu 200 la ora cit a tinut autostrada sa ies cit mai repede din Ungaria, liber si fara sa-mi mai pese ca n-am permis si ca daca ma prinde radarul probabil ca o sa ma sparg de ris la auzul cuvintului “amenda” si o sa le zic ca banii de amenda s-au dus pe spagi.

De fapt ma grabeam ca sa nu ma dea in consemn la iesire din Ungaria vamesul caruia-i dadusem casetofonul cind s-o prinde ca inainte de a-i baga in punga aparatul i-am scurtcircuitat finalul, inversind plusul cu minusul…

Ca doar nu eram atit de prost incit sa-i dau casetofonul in stare de functionare…

Adevaratul brand de tara

A trebuit sa ajunga moldoveanul la New York ca sa-si dea seama ce branduri romanesti au reusit sa se impuna. Pe unul il banuiam, dar la al doilea, sincer nici nu ma gindeam. Din pacate nici altii de la noi nu s-au gindit si din si mai pacate au facut-o cu totul si cu totul altii. Stiti povestile alea cu elvetienii care au proiectat un ceas de mina si au furat japonezii ideea ba chiar au reusit sa iasa cu ceasul (Seiko 5) pe piata si mai repede si la un pret mai mic, sau cu motocicleta BMW de 750cc furata de rusi in 1939 si produsa inca si azi (sub numele Ural). Nu-s adeptul teoriei conspiratiei, da cre’ca si noua ni s-a intimplat ceva similar. Adica nu numai ca ni s-a furat reteta, ci se si vinde produsul facut de “ei” c a si cum ar fi “de-al nostru”.

Primul brand, n-are cum sa-l fure nimeni, ca e un dar al naturii. E vorba de:

Da’ cind vad al doilea produs traditional romanesc ma apuca damblaua. Fiindca e bun (zice Dojo, ca io’s consecvent si refuz sa-l gust) si fiindca vad acel “Made in…” pe un colt al etichetei.

Mda, de zacusca e vorba. Si e atit de buna, cica, de parca nici n-ar fi facuta-n Romania. De fapt asta ma enerveaza la culme. Ca nici nu e facuta-n Romania. E made in Macedonia. Si are 15 medalii! Bai da’ prosti sintem! Ii lasam pe altii sa ne fure si zacusca!

Urban legend (2)

Tineti minte cit de respectat in cartier era omul cu buteliile inainte de’89? Pe al noastru il chema domnul Nyari si avea un halat albastru cu un umar negru de la butelii. Toata lumea il saluta fiindca in criza era foarte bine sa primesti o butelie peste rind sau daca chiar nu se putea lucrul asta, macar cauta printre buteliile “goale” una care mai avea un litru-doi de gaz in ea si ti-o dadea sa ai pina iti aducea una plina.

Domnul Nyari chiar era un domn, dar nu despre el e vorba in cele ce urmeaza, ci de o intimplre cu butelii. Pe linga ca era criza de gaz, buteliile in sine erau o marfa foarte cautata. Recipientii aia unsurosi, cu vopseaua scrijelita, cu robineti de multe ori strimbi strimbi si cu garnitura de carton se primeau pe repartitie, si sa faci rost de o a doua butelie ca sa ai mereu rezerva de gaz era o realizare. Pe sub mina buteliile se vindeau cu preturi astronomice.

Si acum, povestea:

Partea intii

Era un doctor vestit care locuia la bloc si care avea doua butelii de aragaz. Si mai avea el o mama venita in vizita. Si intr-o dimineata fiind doar batrina acasa, suna cineva la usa:

– Sarutmina doamna, m-a trimis tovarasul doctor la dumneavoastra sa-mi dati butelia sa o duc la umplut.

– Da, bine ca s-a gindit sa o umple, ca e deja si a doua goala!

– Pai, cred ca e o problema, nu prea pot sa umplu decit una astazi, dupa a doua o sa vin miine, zice individul.

Si ii da babuta o butelie goala, si 50 lei. Si pleaca tipul.

Si vine doctorul acasa, si il intreaba maica-sa:

– Ce-i cu ala pe care l-ai trimis dupa butelie, ca inca nu s-a intors?

– Despre cine vorbesti, eu n-am trimis pe nimeni dupa nici o butelie!

Destept hotul: s-a facut si cu o butelie, si cu 50 lei.

Partea a doua

Acelasi oras, aceiasi perioada, alta babuta. Tot la bloc.

Babuta singura acasa, in miez de noapte. Se aud miscari la intrare. Babuta se duce tiptil si pune urechea pe usa. Se aude cum cineva mosmondeste la broasca.

Tot tiptil, intra ea in bucatarie si pune mina pe o tigaie. Se intoarce la intrare si da una din toate puterile cu tigaia in usa. Zgomotele inceteaza.

Se baga babuta inapoi in pat si-si continua somnul.

Dimineata, scandal pe scara. Suna cineva la usa.

– Cine-i?

– Militia, deschideti!

Deschide usa, pe scara toti vecinii, un militian si un tip intins pe jos in fata usii ei.

– Tovarasa, il cunoasteti pe individul asta mort?

– Nu. Cred ca-i hotul care incerca sa-mi intre in casa azi-noapte.

A facut ala infarct cind a izbit baba cu tigaia in usa.

Deci scorul hoti-babe: 1 : 1!

La 8 ani m-am imbogatit

Copil nascut in socialism, aveam o fixatie cind eram mic: sa devin rege. Toti voiau sa fie piloti, excavatoristi sau pompieri, io rege. Nu imparat, ca acelora auzisem io ca uneori li se rapesc copii de catre zmei. Regii erau mai tari, aia se bateau cu vecinii, plecau in cruciade, si veneau acasa deghizati ca sa-l prinda pe serif ca-i braconeaza cerbii. Cind am inteles in final ca pionierii pot ajunge eventual presedinti, am descoperit banii. Cu o moneda de 25 bani luai un pahar de sifon de la cofetarie, sau o cutie de chibrituri de la tutungerie. Preferam de obicei chibriturile, ca la pompa de la colt, cind functiona, curgea o apa tare buna, bogata in fier, si nu atit de rece incit sa faci rosu in git. Cind eram in vacanta, a fi “in bani” insemna sa am 3 lei, de care luam o savarina cu 1,85 si o lamiita cu 1,25. Normal, de regula ramineam dator cu 10 bani, asta daca nu se-ntimpla sa gasesc vreo moneda scapata pe jos pe sub tejghele. Cu bancnotele stateam mai rau, rar de tot primeam una de 5 lei, alea cu vapoare in portul Constanta. Tare-mi placeau, atit de mult incit nu-mi venea sa le cheltui. Mai mari, de 10 sau 25, nici vorba. Cind s-au prins ai mei ca banii de hirtie au o prea mare valoare pentru mine, imi dadeau doar monede. 5 lei pe zi, in timpul scolii. Pe drum de la bazin spre casa aveam doua opriri:  o chifla graham (35 bani) si un pahar de smintina varsata (1,50 lei) la Complexul Mare si o savarina cu lamiita la Complexul Mic (3 lei si 10 bani). V-am povestit ca am deturnat banii de fondul clasei ca sa-mi iau masina de pompieri, acum va povestesc cum am facut “jaful secolului” si-am devenit bogat. Pentru o dimineata…

Dar, inainte sa va povestesc isprava, trebuie sa explic termenul “bogat” asa cum il vedea in 1975 un copil de muncitori la o fabrica de incaltaminte, care stia impreuna cu sora lui sa impleteasca fete de pantofi cu citiva bani perechea si care, in plus, cistigase odata 50 lei la un loz in plic, bani din pacate administrati de mama. Inutil sa comentez ca dupa marele cistig la loz in plic am avut pretentia sa mi se cumpere un cal, pe care sa-l tin pe… balcon la etajul 3…

A fi bogat, deci, insemna in mintea mea sa am o hirtie de 100 lei, cu Balcescu si Ateneul Roman, din care, daca cumparai un rol Diplomat de exemplu, primeai rest una de 50 cu Cuza si Palatul Culturii de la Iasi, una de 25 cu Vladimirescu si Combinatul de la Hunedoara, una de 10, din aia rosie cu combina si una de 5 cu vapoarele. Va dati seama ca 100 lei era valoarea suprema, nu?

Chiar si la 8 ani si tot intelegeam ca un pustiulica n-are cum sa stringa atitia bani, oriciti de 10 ar lua sau oricite partide de risca sau “la perete” ar cistiga. Ca “munceam” o ora intreaga la risca si abia daca cistigam 7-8 monede de 5 bani…

Asa ca m-am hotarit sa dau o spargere. Un jaf perfect, fara complici, deci fara pericolul de a fi tradat. Ca stiam eu cit m-am chinuit s-o scot vinovata pe sor-mea cind am spart vaza de cristal a mamei jucind baschet cu niste baterii uzate… Si degeaba m-au crezut ai mei pe mine (ala micu’ nu minte) ca odata ramasi singuri ma capacea sor-mea sa-si ia revansa…

Asa ca am jefuit de unul singur sertarul in care tineau ai mei hirtiile de 100. Probabil plata ratelor sau a caldurii. Macar am fost un hot cu bun simt, si-am luat doar o suta. Cu care am tisnit afara, fluturind-o ca pe un drapel : “am o suta de lei, sint bogaaaaaaat!” Normal ca toata pustimea s-a dat pe spate, si generos fiind io (doar la virsta aia…), i-am invitat pe toti la cofetarie. Unde am reusit sa cheltui vreo saptespe lei. Dupa care au inceput remuscarile. O vedeam pe mama plecind fara mincare la servici, pe tata plecind la lucru de noapte pe jos si alte scenarii d-astea apocaliptice. Asa ca m-am intors la locul faptei si-am indesat in sertar toti banii ce-mi ramasesera. Ghinionul a facut ca restul sa fie in bancnote mici si multe monede, puse intr-un sertar in care ai mei tineau doar banii mari. Taica-meu a intrebat-o pe maica-mea ce-i cu pumnul ala de marunti acolo, ea nestiind nimic au intrebat-o pe sora-mea. Care avea bani suficienti si era oricum destul de mare ca sa ceara daca avea nevoie. A ramas juniorul de interogat:

– Mirciulica, c e-i cu aia 60 lei din sertar?

-Nu stiu… si-s 73, nu 60!

Bataia ce a urmat e de departe cea mai crincena ce mi-a administat-o taica-meu.

Faza misto e ca trece tata pe la cofetarie in ziua urmatoare si-l intreaba vinzatoarea:

– Domnu’ Misi a fost ziua lui Mirciulica?

– Nu, de ce? se mira papa.

– Pai a fost ieri cu toti copiii si-a facut cinste cu prajituri si suc…

Vine taica-meu acasa. Negru. Si-mi zice:

– Imbraca-te ca plecam in oras!

Intru in panica. Ma vad deja parasit pe cimp linga o satra de tigani sau dus la doctor la un set de injectii…

– Tati, nu mai faaac, te rog iarta-maaaa!

– Imbraca-te, am zis!

Imi inghit lacrimile si ma imbrac printre sughituri.

Mergem la Padurea Verde la “Tintarul”. Era o terasa vestita pe vremuri, ma scotea taica-meu acolo “noi barbatii” joia dupa-masa din doua in doua saptamini. El bea o halba-doua de bere eu haleam alune si trageam la tinta cu pusca cu aer comprimat de 2-3 lei (era citiva bani sa tragi o data).

Desi nu era joi, asta mi-a ramas in minte: nu era joi atunci, m-a dus la Tintarul, mi-a luat o portie de cremvursti cu mustar si m-a lasat sa trag la tinta cit am vrut eu. A fost felul lui de a-si cere scuze, un mod mult mai de efect decit orice altceva.

De atunci n-am mai umblat la banii lor niciodata… Stiam deja cum e sa fii bogat.

Lumea arde si eu sar cu parasuta

Am fost ultimul soldat TR. Pe bune.

V-am zis deja ca trebuia de fapt sa fac armata la pompieri in port la Costanta, si m-am bagat voluntar la parasutisti la Caracal. UM 01841/p

7 timisoreni, vreo 15 ardeleni (Cluj si Tirgu Mures) si restul pina la suta olteni. Nu va grabiti sa trageti concluzii gen “oltenii is mai curajosi ca ceilalti, de aia erau mai multi la parasutisti” fiindca desi e drept ca la termen redus parasutistii erau numai voluntari, explicatia e mult mai simpla: oltenii erau pur si simplu acasa. La juma’ de ora de Craiova sau Slatina. Pe cind din clujeni de exemplu, am avut camarazi care refuzasera stagiul la Someseni ca sa vina sa sara cu parasuta linga Olt.

Celor care doar gusta bancurile cu olteni si in rest cam la atit li se reduc cunostintele despre sudistii Romaniei le spun ca in mare parte prejudecatile despre ei sint bullshit. In afara de apetitul lor pentru zaibar (bleah!), praz, “vazui”, “facui” si “mai vere” sint perfect ok. Eh, le place sa fie sefi si sa poarte galoane pe umar, dar asta e valabil in mare parte si celorlalti halitori de mamaliga.

Si cum in viata nimic nu vine de la sine, nici in armata galoanele nu cresc singure pe umar. Dai un examen pentru fiecare din ele.

Acum ii las pe olteni la o parte, ca ei si-au luat examenele de grad. Si e neinteresant lucrul asta. Hai sa va zic cum  l-am picat eu pe primul.

Ne-au invatat sa ne jucam cu trotilul. Stiti voi, batoanele alea galbui, din care ne lasau sa muscam si pe care le loveam cu lopata fara sa explodeze, sau pe care le aprindeai si nu faceau altceva decit fum.”Tinta” examenului ce trebuia sa-l treci ca sa devii fruntas era minarea unui pod. Cind vii cu trenul de la Craiova spre Bucuresti, la intrarea in Caracal treci un pod peste soseaua ce duce la Slatina. Ala-i podul “meu”. Primesc patru calupuri de trotil, patru capse si fitilele aferente. Prind eu demonstrativ capsele de fitil, bag fitilele-n calupuri si calupurile in gaurile din picioarele podului folosite deja de generatii de soldati inaintea mea. Adun capetele fitilelelor in palma si pun chibritul pe ele asa cum fusesem invatat. Si cutia deasupra. Toata smecheria la trotilul e ca tii batul de chibrit apasat de fitil si freci cutia de el.

Lentul major ce ma examineaza urmareste toate fazele astea, si cind sint cu cutia lipita de chibrit ma intreaba smecher: “si daca-ti zic sa aprinzi, ce faci?”

Nu i-am raspuns nimic. Dar am aprins chibritul. Si deci si cele 4 fitile.

Dom’le uite de aia e parasutistii arma de elita: are reflexe ba! A sarit toa’ l’ent major in sus ca o mita adormita in care tragi cu prastia cu bile de rulment, a smuls fitilele din trotil si le-a aruncat intr-o balta de pe marginea drumului.

Chestie pe care am facut-o si eu dupa aia pe drum spre unitate. La aruncatul prin balti ma refer. Le-am “probat” pe toate, ba tiris, ba pe coate si genunchi…

O modalitate inedita de a alunga plictiseala unei zile mohorite de noiembrie…

Citeva luni mai tirziu, cind ofiterul plutonului nostru a fost reformat din armata pe motiv de ulcer gastric mi s-a imputat mie cum ca as fi fost cauza bolii sale. Pai cum vine asta: pe mine m-a pus individul ala sa alerg j’de kilometri cu masca pe figura, sa ma tirasc prin toate baltile si noroaiele Olteniei, sa fac mii de genoflexiuni si flotari, nu mi-a dat nici macar o permisie (da, eu n-am primit nici macar o ora de invoire in oras, in schimb am dormit 39 nopti la arest!!!),si  EL se imbolnaveste din cauza MEA? Pai voi stiti ce stresant e sa te gindesti in fiecare seara ce dracu sa mai faci sa-l scoti din sarite pe toa’ l’ent major? Ma pufneste risul cind mi-aduc aminte: eram la cules de rosii – munci agricole – si constant nu-mi faceam norma aia de nu’s cite galeti culese si cum ma vedea ca stau cu curul pe galeata, cum ma punea sa fac 10 flotari. Apai io faceam cam la o suta in perioada aia fara sa gifii, dupa zece ani de inot si polo. Si cind am considerat io ca e momentul, fiind el impreuna cu comandantul de batalion si m-a pedepsit cu 10 “mari” i le-am facut intr-o mina. Apoi am schimbat cu 10 in  cealalta si am terminat cu alte 10 cu batai din palme. Risul capitanului a meritat tot efortul…

Pai voi credeti ca e usor sa ramii soldat? Ca din moment ce mi-a fost refuzat gradul de fruntas, am facut cam tot ce mi-a trecut prin minte ca sa sar si celelalte grade. Si am reusit sa ramin soldat pina in simbata dinaintea liberarii, cind m-au facut caporal, iar doua zile mai tirziu, inainte de a primi buletinul inpoi m-au facut sergent. Ca asa era regula… ca  facusem toate salturile, si ca mai facusem doua chestii, care unora din ofiteri ( nu superiorilor mei, ci altora mai de sus) le-au placut.

Una a fost ca l-am prins pe unu-n civil care sarise gardul in unitate, era de fapt un soldat ce fugise in oras (daca stiam il lasam in pace…) si-am si tras un foc in aer, si a doua chestie a fost ca la terminarea cursului de cercetare-diversiune am reusit sa intru seara pe geam in biroul comandantului si am lipit o eticheta pe care am scris “minat” pe receptorul telefonului. Am dat putin cu subsemnatul la CI-st pina l-am convins ca n-am umblat prin fisetul sau sertarele colonelului, si l-am si bagat in rahat pe soldatul de garda de la drapel, pe care un coleg l-a atras citeva secunde afara din cladire gemind si vaitindu-se, suficient ca eu sa intru prin spatele lui in cladire, de unde am iesit pe geamul de la buda de la etajul unu si m-am tirit pe fatada pina la geamul biroului colonelului, pe care tot eu il lasasem deschis cu citeva ore inainte cind ma prezentasem cu o galeata si cu un mop la ofiterul de serviciu spunindu-i ca am ordin sa fac curatenie in biroul sefului…

Colegii mei au fost chiar mai tari, ei i-au atacat prin surprindere pe soldatii ce faceau santinela la unitatea de tancuri de linga noi, i-au legat si le-au luat drept dovada baionetele. Ce scandal a fost dupa aia, si ce bucurosi erau ofiterii nostri ca le-au tras-o tanchistilor…

Asa a fost in anul de gratie 1985-toamna si 1986 primavara. Cea cu bombardamentul american din Libia si cu dezastrul de la Cernobil. Lumea ardea si eu saream cu parasuta…

L.E. 29 ian. 2011: Pentru toti Gigeii care isi manifesta neincrederea, si de al caror curaj m-am convins vazind ca nici o adresa de e-mail nu vor sa lase, mai jos pun brevetul meu. De parasutist militar, emis la terminarea armatei, in iunie 1986, la UM 018/41 Caracal.

Urban legend

Cica a fost odata un nene care avea un job care-l purta uneori prin delegatii, la specializari si chiar pe la team building-uri. De virsta mijlocie,  casatorit, cu  copil si probabil cu rate la masina si la mobila.

Si la un team building d-asta unde se chefuieste pe banii firmei si doar intre angajati, se-ntimpla ca nenea asta ala nostru sa faca oarece munca de echipa cu o colega, recent divortata si probabil mai de demult dezobisnuita de activitati specifice in doi.

Pentru ca mica echipa sa se sudeze mai bine, cei doi s-au luat pus pe treaba in mod serios, ajungindu-se pina acolo incit omul nostru a inceput sa plece de acasa in “delegatii” tot mai des, chiar daca de fapt colega locuia la doua scari distanta. Totul a mers ca uns o perioada de timp, pina intr-o seara. Cind nenea – in “delegatie” fiind la colega de la scara cealalta, a plecat in slapi cu gunoiul, profitind de ocazie si ca sa fumeze o tigara. A dus el gunoiul, a fumat tigara, si s-a-ntors acasa. Iar nevasta-sa, a doua zi, normal, a bagat divortul. Pe care l-a si obtinut rapid.

Intrebare incompleta: cit de prost tre’ sa fii sa ai nevasta si copil si sa-ti iei amanta?

Intrebare aproape completa: cit de prost tre’ sa fii sa-ti iei amanta la o scara distanta?

Intrebarea completa n-o pun, ca totusi, imi place mincarea calda…

As fi curios insa sa vad ce morala trageti voi din povestioara asta.

Pute ca o Dacie verde

Azi am chef sa va povestesc intimplari din liceu. Mai exact din timpul practicii.

Mereu am fost de parere ca mersul la scoala seamana mult cu mersul la fabrica.

In fiecare zi intri pe aceiasi poarta, la aceiasi ora, e acelasi tip in stinga ta si aceiasi tipa in dreapta. O anumita disciplina e impusa, se maninca la ore fixe, tre’ sa-ti ceri voie sa mergi la buda, ce sa mai vorbim de aprinsul unei tigari si n-ai voie sa vorbesti neintrebat. O  monotonie pur si simplu dezgustatoare pentru cineva caruia-i place diversitatea.

Nu e de mirare deci ca luna de practica din fiecare trimestru era asteptata cu nerabdare. Acum nu mai e asa, in afara de doua grupe de studenti veniti cite doua ore in vizita  intr-o vara cu un asistent, eu n-am vazut pe nimeni sa vina sa invete cum e in realitate pe santier. Elevi n-am vazut deloc, noi cica furnizam cei mai multi muncitori in constructii in Europa, dar tineret nu prea vezi. Doar “moldovenii” din garda veche, si astia-s din ce in ce mai batrini.

Dar, vorbeam de practica.

Ne dadeau o salopeta, o pereche de cizme de cauciuc (fara talpa si box de otel, nu se”purta” asa ceva pe vremea aia), o casca din textolit (ca alea ce le purtau ortacii lui Miron Cozma la Bucuresti in 13-15 iunie ’90) si ne tineau o zi la instructaj de protectia muncii. Asta pot s-o zic cu mina pe inima, aveau grija de viata noastra.

Apoi eram impartiti in grupe mai mari sau mai mici si ne trimiteau pe diverse santiere sau poligoane de prefabricate.

Unde, timizi, stateam stingheri pe linga o baraca asteptind sa ni se decida “soarta”. Venea intr-un final un maistru sau sef de echipa ce ne examina ca pe niste cai la tirg si ne impartea cite unul sau doi la muncitori. La prima mea practica am nimerit la un parchetar. Apoi la faiantor, zugrav, zidar, si din clasa a unspea la caloriferisti, sanitaristi si electricieni.

De inceput, ne rupeam circa descarcind materiale si carindu-le prin santier. Dar apoi eram lasati si noi sa invatam sa lucram, fiindca la sfirsitul lunii eram examinati si luam note.

Boon. Asta-i partea oficiala. Neoficial, aveam parte de distractie gramada, nu numai de munca. Mai fumam o tigara cu muncitorul, unii mai luau si o gura de rom, haleam parizer prajit cu aparatul de sudura cu acetilena, aveam unde juca scunsa, aveam materie prima pentru tras cu cornete sau de facut prastii. Faceam rost de carbid si capse de puscat in perete, pe scurt nu numai ca nu ni se parea practica o corvoada, ci era mai degraba un fel de vacanta petrecuta impreuna cu colegii. Iar de la ora 12 eram liberi.

Si daca cineva isi inchipuia ca ziua petrecuta la instructajul de protectia muncii domolea instinctele de distrugere din noi, se insela amarnic. Am luat un sut in cur de-am sarit un metru, de la un muncitor care m-a vazut scriind cu pistolul de vopsit “AC/DC” pe transformatorul electric. Puteam sa mor prajit de kilovoltii aia. Printr-a doispea fumam cu un coleg in casa scarii la etajul patru, si jos la parter era generatorul de acetilena al caloriferistilor. Si-am facut pariu cu colegul ca nimeresc cu mucul de la tigara serpentina de la siguranta generatorului. Si-am nimerit-o. Noroc ca nu era nimeni prin preajma cind a sarit chestia aia din mijloc pina pe la etajul doi in aer. Oricum, bubuitura a fost de nota zece! Si peretii zugraviti istant de zeama aia alba de carbid!

Iar cea mai naspa faza i-am facut-o unui maistru de la noi de la liceu la sfirsitul practicii de vara, cind se zugravea liceul si se faceau reparatiile pe la internat si cantina. Nu stiu cu ce am gresit, de ma punea zilnic dupa terminarea programului sa-i spal masina, un jaf de Dacie. Verde.

Si-am vorbit cu un coleg ce avea tatal la pescarie la Banloc sa-mi aduca in ultima zi de practica un peste. Indiferent ce peste. Si-am primit un crap. Cam de treisfert de kil. Pe care l-am impartit in doua si, dupa ce i-am spalat masina pentru ultima oara, i l-am plantat, invelit intr-un ziar, o parte legat cu sirma de arcul de la roata din stinga spate si cealalta intre arcurile de la speteaza banchetei din spate. Fiindca dupa ce va simti putoarea, cel mai probabil va gasi intii mortaciunea de la roata si cu putin noroc partea din bancheta o va mai plimba o zi-doua. Nu garantez ca asa sa-ntimplat, io zic doar cum am gindit toata treaba…

Si ca sa fiu sincer pina la capat, nici masina lui tata sau a mea, mai tirziu, nu mi-a placut niciodata sa o spal… Daramite o Dacie verde!