Il stiti pe Bicilis?

Comentariile de la un post pe blogul lui Cabral m-au inflamat.

Mi-am zis si eu parerea:

“Hai sa stabilim un lucru: astia care scriu ca isi reneaga poporul sint de fapt niste ciudatenii pe care fiecare popor le are. In mod normal ciudatii astia stau ascunsi si tac din gura, dar cind vine cite o criza si e un pic mai greu, incep sa strige. Striga tare, chiar daca nu-i doare cu adevarat. Ziceau vreo doi ca ei nu emigreaza dar se delimiteaza de tara. Si-si fac concediile in strainatate.
Pai mai oameni buni: nici macar nu sinteti obiectivi. Va place in Grecia, ca-i ieftin si frumos. Da’ de grecii aia care dau foc la cladirile guvernamentale sau care fac greva cu saptaminile ce ziceti? Ca nici lor nu le place tara in care traiesc…
Va place o tura de shopping la Paris, da’ sa nu fie vaci si tractoare pe Champs Elysee, ca nu da bine la poza sa iti apara huiduma de nevasta cu vuitonu luat la reducere pe brat linga o vaca a unui fermier francez care blestema tara in care s-a nascut. Sau epoca in care s-a nascut. Astea-s lamentari gen Mircea Badea, cu lozinca lui de doi bani “traim in Romania…”
E criza, e greu, vin si tiganii inapoi si noi in loc sa cautam solutii nu stim decit sa strigam ca vrem sa ne caram. Sau sa raminem, da’ sa nu facem nimic. Altii sa vina sa ne scoata din cacat, daca se poate tot aia de care acu’ 2-3 ani rideam: ha., ha, uite prostii ca ne-au primit in UE. Hai la Milano la cumparaturi! Da-i in pula mea pe fraierii ceilalti!”

Am circulat destul “pe afara” – de fapt ani buni am sunat la telefon acasa formind 0040, am avut de-a face cu probabil o mie de romani plecati. Si plecati “de tot” adica deja cetateni germani, austrieci sau americani, si plecati “sezonier” la munca sau pur si simplu oaspeti in Europa sau America. Cu mici exceptii, nimeni n-a vorbit asa urit de Romania cum fac mai nou romanii “de acasa”. Si am cunoscut legionari fugiti de comunism, transfugi din anii ’70-80, emigranti legal de sau “la negru” de dupa ’90.

Au fugit de sistem, injurau securitatea care le sicana familiile ramase in tara, militienii care cereau 8000 marci pentru eliberarea unui pasaport, vamesii care isi luau dreptul cu tupeu la Nadlac, Otopeni sau mai stiu eu unde, doctorii care se uitau fatis in plic sa vada daca e destul. Si toti asteptau primul prilej sa se intoarca acasa. Acasa, unde merele au gust, unde tuica e curata, slanina si brinza parca nu au atit colesterol.

Sa fim oare un popor bivalent, cu o latura optimista, curajoasa exploratoare si cuceritoare si cu alta lenesa, tradatoare si pesimista?

Sa fie oare blestemul de a ne trage din romani si din daci?

Las la latitudinea voastra sa stabiliti care-i latura romana si cea dacica.

Dar inainte de a spune “dacii is asa si romanii invers” dati un gugal pe Bicilis. Ca poate nu ati invatat de el la istorie…

770 – numarul meu…

La 1 octombrie se vor implini 43 ani de la emiterea Decretului 770. Ala care interzicea avorturile. O gramada de femei vor ramane – ca si inainte de decret – gravide. Insa nu vor mai putea alege: tin plodul sau il dau la canal. A ales Ceausescu pentru ele: plozii care nu-i vreti, nu-i dati la canal acuma, crestetii-i si ii duc eu la Canal cind se fac mari.

Asa ca a urmat un baby boom si cei nascuti dupa aparitia acestui decret au fost porecliti “decretei”.

Se zice ca multe femei au murit in anii urmatori (de fapt pina in 1990) in urma avorturilor facute in conditii, hm, improvizate, ca doctori si asistente au facut averi sau au infundat puscariile fiind condamnati pentru ca au provocat avorturi pe sestache.

Azi consideram, justificat, ca femeilor li s-a luat un drept atunci: acela de a decide cind si daca vor un copil. Partidul stie mai bine, nu?

N-am inceput povestea asta ca sa pling femeile moarte de septicemie dupa ce si-au scos plodul cu andreaua, sau sa-i pling pe ginecologii care au riscat – nu gratis!- sa ajute cite o tovarasa sa scape de produsul unei cine romantice cu fasole uscata si tuica la damigeana in sufrageria apartamentului dintr-un bloc de prefabricate dintr-o colonie muncitoreasca.

Nu, ideea mea era urmatoarea: ce-ar fi fost daca Ceausescu NU emitea Decretul 770?

Era lumea mai buna, mai rea, nu venea Revolutia (ca asa s-a zis: decreteii l-au dat jos pe Ceausescu)?

Erau mai multe babe azi? Mai multi ginecologi – si mai saraci?

Bai, io va zic clar ca nu stiu raspunsurile la intrebarile astea. Un singur lucru stiu: ca daca nu era Decretul ala mult hulit, nici voi nu citeati acum postul asta!

Nu, nu va speriati, ca nu de voi e vorba. Io-s ala care n-ar fi venit pe lume. Io, ala nascut la noua luni jumate dupa 1 octombrie. Io, ala cu o sora cu 9 ani mai mare…

Deci: 770 e numarul meu norocos!

O saptamina de comunism: acasa la Chip & Dale

Tocmai am revenit dintr-o vizita de o saptamina intr-o “community” din Pennsylvania:  Hemlock Farms.

Pina sa vizitez America nu stiam mai nimic despre comunitatile americane, iata insa ca am avut ocazia sa locuiesc o saptamina in una destul de marisoara, de 3800 case.

O comunitate este diferita de o localitate prin simplul fapt ca… accesul e interzis celor care chiar n-au treaba pe acolo. Asta unde am fost eu e ascunsa in padure. Bine, particula “sylvania” din denumirea statului iti spune ca e “cu multi copaci” statul respectiv, insa nu credeam ca americanii reusesc atit de bine sa locuiasca in padure. Fara s-o distruga. Aici e schepsisul: au construit treimiioptsute de case intr-o padure de stejari plina de veverite, chipmunks (adica animalutele alea simpatice de-i stiti  drept Chip si Dale din desenele animate), caprioare, curcani salbatici, vulpi si chiar si ursi.

Existind doar doua intrari, strict controlate cu bariere si serviciu propriu de paza in interiorul comunitatii gardurile sint practic fara rost.  Exista un regulament destul de stufos care spune ce se poate face si ce nu – de ex e intezis sa construiesti in week-end, dar poti trage artificii sau sa vinezi. Exista  posta, statie de pompieri (voluntari), dispensar, firma de constructii, de instalatii, firma care are grija de casa, terenuri de golf, bazine de inot, terenuri de tenis, sali de fitness. Asa cum am zis, nu exista garduri (decit in jurul terenurilor de tenis – evident ca sa nu zboare mingile) si nici trotuare. O parte din case sint folosite ca si case de vacanta (cum e si cazul casei unde am stat) dar multe sint locuite permanent. De cine?

De cei care si-au “facut suma” si vor liniste. O gramada de babe si bosorogi care s-au speriat la atacurile  din 11 septembrie sau care pur si simplu s-au saturat de nebunia din Manhattan.

De fapt aritmetica e simpla: cel mai ieftin apartament (one bedroom) in Manhatan, la pretul actual “de criza” e 2 milioane.

O casa in Hemlock cu un acru de teren era acum o saptamina 160.000. Simbata scazuse chiar cu 100 dolari, la 159.900 (treceam zilnic in drum spre bazin pe linga sediul firmei de constructii si aveau pretul afisat afara..)

Si cum bosorogii aici au obiceiul de a-si toca ei banii mai bine decit sa-i lase la odrasle (care tot de obicei fac si mai multi bani decit parintii) multi isi vind apartamentele alea de 2, 3, 10 milioane, apoi isi cumpara o casa intr-o comunitate din asta si nu fac altceva decit sa joace golf, tenis, sa se beseasca in sauna sau sa colectioneze Buick-uri, Jaguar sau Mercedes. D’alea vechi.

Babele fac fitness, cursuri de gradinarit, joaca bingo si alte cele.

Accesul la orice facilitate in comunitate este gratuit pentru locuitori si oaspetii lor, au un fel de insigne cu care se legitimeaza si sint trecuti intr-un catastif.

Taxa de comunitate e de 2000 $ pe an, si chiar merita: totul e curat, gazonul e tuns, sint protejati, terenurile de sport si bazinele sint brici (ginditi-va ca in timpul saptaminii eram doar doi adulti si un copil la bazin si stateau doi lifeguards dupa curul nostru!). Ma gindesc ca-s doi la fiecare bazin fiindca multi americani trec lejer de suta de kile… e cam greu de unul singur sa scoti o balena de-aia din apa…

Si da, am vazut si negri, si indieni, rusi. Trei case de romani foarte apropiate una de alta (“foarte” e relativ, avind in vedere ca nu e mai putin de 100m intre doua case alaturate… comunitatea e cred ca mai mare decit Timisoara ca si suprafata: ne-a luat 20 minute de la o poarta la alta in conditii de trafic zero). Unul mecanic auto, unul electrician si un programator. Toti la 40 ani. Toti de 10-15 ani in America. Toti si cu casa in New York.

Pentru cei cu bani mai putini exista si varianta “afara” din comunitate, unde pretul unei case cu terenul aferent e mult mai jos, poate si 60-70.000$. E drept, nu ai acces la terenuri de golf sau bazine, dar sint niste lacuri in zona de sta pisicu-n coada!

Io am ochit o casuta din lemn, chiar era de vinzare, cu ponton la lac, o liniste in zona ca-n Finlanda. Si cu niste brazi argintii ca-n desenele animate ale lui Disney…

Tre’ sa joc la loto… de cinci luni tot zic ca iau un bilet…

Pozele is inca bulk, o sa le sortez si probabil va servesc citeva…

Ciudatenii yankee

Desi galonul de lapte e aproape la fel de scump ca si galonul de benzina, am vazut destui care merg o mila in plus ca sa cumpere laptele cu 10 centi mai ieftin. Normal, merg cu masina…

O firma de imbuteliat apa chioara se lauda ca are un target de reducere a deseurilor din PET cu 30% in urmatorii 10 ani. Asta in conditiile in care ei imbuteliaza apa si la 240 ml (half pint). Adica… cam cit un pahar. Si in plus, in conditiile in care apa de la robinet din NY e poate cea mai buna apa (de robinet) pe care cineva o poate bea (cu exceptia celor de la poalele Mont Blanc-ului sau din zona Borsec…)

E mai ieftin sa faci un banana shake sau garnitura de banane prajite (io am halit asa ceva la un restaurant ecuadorian si a fost ok) decit sa faci piure de cartofi. Sau banalii cartofi pai. De ce? Fiindca o banana costa 29 centi. Scump? Cam un leu bucata.

Dar cartofii… cartofii-s 39 centi. Bucata, ca am trait s-o vad si pe asta.

De fapt asta a fost motivul post-ului de azi: Potatoes Russet Each, 8 EA @0.39 EA  3.12$ (citat din bonul de casa)

Am fost la Trader Joe’s azi sa iau cartofi (si sa scap de ceva maruntis, ca Dojo e doamna, ea nu plateste niciodata cu monede).

In fine, la casa o fatuca scaneaza ce scaneaza laptele, iaurtul, piinea (ce sa-i faci, mai avem o luna de stat aici si milionul de dolari cu care am venit in geanta s-a dus pe Hooters (io) Chippendales (ea), Armani (io), Vuitton (ea), Dodge RAM (io), Cadilac-nu-conteaza-de-care-da’-roz-sa-fie (ea), excursii la Hollywood (ea), Las Vegas (io), etc). Si ajunge casierita la punga cu cartofi.

Io, “bogat” fiind de mic copil (cam de pe la 8 ani) nu stau niciodata sa citesc preturi pe raft. Ma rog, aproape niciodata. Si mai ales la raionul cartofi, ceapa, telina, pastirnac. Nu de alta, da’ oricum mintea mea nu face legatura intre marfa respectiva si pret (care naiba-i pastirnacu’ si care-i patrunjelu’). Am crescut la etajul 4 si de acolo toata flora asta perena sau nu arata la fel: verde la frunze si cu radacinile ascunse-n pamint.

Si ma intreaba: Eight?

Io, cazut din luna: No, potatoes! (Ce plm o fi eit? Nu vede ca-s cartofi???)

Ea: Excuse me, Sir, 8 potatoes?

io: maybe (ba capra tu crezi ca io numar cartofii???)

Sper ca mutra mea a ramas imobila si fatuca n-a prins ideile ce-mi treceau prin freza.

Cum naiba sa vinzi cartofii la bucata???? In America!

Si norocul meu ca in afara de aia 8 cartofi n-am luat decit lapte, piine si iaurt, deci in total 11 items ca daca luam 10 cartofi (norocul meu ca m-am plictisit de ales crumpi din lada si m-am oprit la opt) ma si returna gagica (Nicole, dupa cum scrie pe acelasi bon de casa…) de la casa ei de marcat, ca e numai “dozen items”…

Macar am egalat si io scorul . Am platit doar 8 dolari in bancnote. Restul: dimes, nickels si pennies. Adica nimic mai mare de 10 centi. Daca tot i-a placut sa numere cartofi, sa numere si banuti, spre “deliciul” yankeilor din spatele meu.

Miine cre’ ca ma duc sa iau un sac de cartofi. Hm, ce ziceti, merita?

Cit despre maruntis, azi n-am scapat nici de jumatate!

Nedumerire

Cind dorm, ori nu visez, ori e ceva atit de neinteresant incit la trezire nu-mi aduc aminte nimic.

Fugeam pe linga Medicina. Venea ploaia si io inca nu terminasem tura de jogging. In fata caminului (exact ala unde anul trecut Rrom cel Mare a fost facut felii de o dragalasa fata) era o gasca de tigani si alergind io pe linga ei aud ceva de genul: uite-l ca are portofel in buzunarul de la spate, fugi si salta-i-l!

Am marit viteza si am dat coltul spre Filipescu. Aud in spatele meu un hamait, ma intorc si vad un ciine cascind botul sa ma muste. Din reflex, un sut pleaca spre falcile fiarei…

De fapt, am tras un sut magistral in perete. 6:50 AM. Sar din somn la propriu cautind nauc in boot disk-ul meu mental o injuratura potrivita. Nu gasesc. Degetul meu mare de la piciorul drept s-a dovedit nu cu mult mai slab decit zidul, fiindca nu s-a rupt – asa cum nici tencuiala de pe perete n-a cazut.

Dar ma doare asa cum imi inchipui ca l-a durut pe ala pe care l-am rugat sa ne trimita mingea de 13 lei umpluta cu pietre si plasata pe trotuar vis-a-vis de terenul de fotbal din curtea scolii, printr-a 6-a sau a 7-a…

Sau aproape tot asa de tare cum m-a durut pe mine cind am confundat o butelie de autosifon albastru-deschis (mai tineti minte autosifoanele alea cu capsule de CO2?) cu un bidon de plastic de ulei de motor si i-am tras un sut ca de la 11 metri – noroc ca aveam cizme, ca de era vara, imi rupeam toate destele de la picior.

Am zis “aproape tot asa de tare” fiindca nu stiu altii cum sint, da’ io desi in ultimii ani am tocit cel putin 10 perechi de bocanci cu talpa si box de otel inca n-am ajuns sa si dorm incaltat cu ei. Plus ca alaltaieri mi-am taiat si copitele, asa ca gingasul meu deget mare a fost si fara “bara de protectie”, spre deosebire de perete, al carui strat de culoare galben-pal a suferit doua zgirieturi superficiale de cca 5 mm.

A, si ce legatura are titlul cu articolul?

Simplu: cum naiba am dat un sut cu dreptul, cind eu la fotbal sint de fapt stingaci???

Iasa cine vrea, intra cine poate

Dojo credea invers.

Stiti cum e sa fii cu un tinc de 4 ani pe o plaja aglomerata? Ai toate sansele ca-n secunda doi dupa ce te-ai intors cu spatele la el sa dispara.

Asa a facut si Ramo alaltaieri in Akron, Ohio. M-a mituit cu laptopu’ ei pe care are si Heroes 3 (nu vi-l recomand ca e addicted: io-l joc de 6-7 ani) si-a zis ca da o tura PRIN aeroport. Ca s-asa aveam o gaura de 4 ore intre avioane. Ea pleaca, io m-apuc sa upgradez cladiri. Adica ma simteam ca la lucru. Trece cam o luna jumate (timpul din Heroes, nu de pe ceas, ca io nu joc contra cronometru…) si apare unu’ cu microfon pe umar. Esti borcan? ma intreaba.

Da, raspund io mirat doar pe jumatate. Adica stiam io ca-s faimos, da’ chiar si un politai oarecare dintre cimpurile de cartofi americane sa-mi stie numele?

Nedumerirea-mi trece repede, ca zice ca l-a trimis gagica-mea sa-i dau actele. Ca ea, desi aterizasem de o ora era inca cu capul in nori si-a iesit din zona de securitate si fara acte si fara bilet normal ca n-au lasat-o sa se intoarca. Nu te lasa ei in aeroport la Timisoara sa faci asa ceva, darami-te in paranoica America. Ii dau omului in uniforma ce-mi cere, si el pleaca. Putin nedumerit probabil de calmul cu care mi-am reluat activitatea din care ma intrerupsese. De la Heroes, adica. Heroes 3, ala clasic ca baletul rus.

Mai trec cam doua-trei saptamini (tot de Heroes, normal…) si umarul cu microfon apare iar. Cica gagica n-are bilet de avion. Pai cum n-are ca, acu doua saptamini, pardon: acu’ doispe minute ti le-am dat: si al meu si al ei!

Nooo, zice ceafa tunsa la milimetru, biletele-s a’ lu’ Mircea si-a lu’ M. (to’ar’sul pilot care ne-a sponsorizat noua biletele). Fatuca in pragul pensionarii cu care statuse Ramo la palavre cu ceva timp in urma a printat gresit un bilet, si normal ca ala sa nu fie al meu, care chiar daca nu-s cuminte de felul meu (ca si io dadusem o raita prin acelasi aeroport  si m-am dus la buda la sala de asteptare biznis clas – ca tot nu era nimeni acolo, usa era deschisa si io ma simteam mai elegant ca Gorbaciov) macar imi dau seama ca daca pe un coridor sub un semn mare EXIT is doi politai asta nu poate sa insemne decit un singur lucru: ONE WAY street. Nu treci de ei decit daca ai chef sa culegi cartofi prin zona. Sau sa alergi cu plasa dupa gindaci de Colorado…

Apropo, oare de ce li se zice gindaci de Colorado, daca cartofii in principal se cultiva in Ohio? Hm…

Revin la dojo-cea-fara-bilet-valabil-si-iesita-din-zona-de-securitate.

Ziceam ca dracul ala care nu doarme nici cind stau io cuminte a facut ca daca tot a fost printat gresit un bilet, ala sa fie al lui Ramo. Daca era al meu, nu era nici o paguba, ca io raminind pe curul meu, nu mai imi cerea nimeni pasaportul. Aratam biletul, mi-l scana cucoana si intram in avion. Pa si pu’…

Da’ Michiduta l-a gresit pe ala care trebuie, asa ca Ramo desi a reusit sa-i convinga ca are totusi pasaport si ca a venit pina acolo cu cursa care a zis ea, nu i-a determinat si s-o creada ca biletul pe alt nume e al ei.

Io cu engleza mea de balta am incercat s-o conving pe femeia care gresise biletul ca tre’ sa printeze altul, dar ea a zis ca ok, da’ sa vina persoana (Ramo) la ea. Ramo era afara, tanti inauntru. Mi-am inabusit un oftat (Heroes-ul meu mai trebuia sa astepte, si chiar voiam sa atac un vecin) si m-am dus sa fac frumos la nenea politaiul. Care deja se amuza de situatie, ei o vazusera pe Ramo trecind, dar procedura e procedura, si a si zis ca e un caz one in the million sa iesi, sa n-ai actele la tine, si cind le aduci sa constati ca biletul de avion nu e pe numele tau… A mai zis ca o va lasa sa treaca in fata (era totusi ceva coada la intrare) si ca problema cu biletul era deja rezolvata. Ramo era cam speriata cind a iesit din detectorul de metale, asa ca nu i-am facut prea mult scandal. De fapt cred ca doar misto am facut, ceva gen: ai plecat la cules de cartofi?

Ea cica: pai tu nu ti-ai pierdut masina in Budapesta?

Eu: sigur, da io ma pisam pe mine, tu ce scuza ai?

In fine, sa zicem ca a fost din cauza ca si-a rupt sandaua aia a ei de cin’j’ de euro (bucata)…

He, he, si a mai si prins-o stewardesa ca a vrut sa filmeze aterizarea la New York… am stiut io de ce o las pe ea la geam… 🙂

Teoretic io am fost baiat cuminte, nu?

P.S. Si daca ati sti ce bucati erau stewardesele…

Inca sudisti

Daca n-ar fi asa de cald…

Ultimele zile ne-am trambalat prin Sud, ma pot lauda c-am vazut si plantatii de bumbac, si red necks-i cu rable ruginite, orasele ca-n filmele din anii ’70 si toate astea chiar imi plac. Am traversat Georgia, apoi Alabama si am petrecut week-endul pe malul Golfului Mexic in Florida, la Panama City Beach. Nu-i Panama city aia cu canalul, e doar o statiune (am numarat 50 resorturi de-a lungul plajei) cu acelasi nume. Nimic pete de petrol (inca) acolo, ci doar o apa curata si calda (foarte calda pentru gustul meu). Autostrazi cu 3 pina la 6 benzi pe sens, cu mii de cauciucuri explodate pe marginea drumului. La intoarcere doar in ultima suta de kilometri inainte de Atlanta am vazut vre-o 6-7 masini oprite schimbind cauciucuri ferfenita… Va dati seama cam cit e de cald…

Pentru cine rezista 6-7 luni la temperaturi si umiditate mari, aici e de venit: preturile caselor sint undeva in jurul a 200k$, ceea ce inseamna o rata de la 500$ pe luna. La o familie  (inginer + contabila) cu venituri  de 7-8k $/luna e mai mult decit convenabil. Familia la care am stat in Alabama e de 4 ani in State si au deja casa (in rate) mobilata, doua masini si deja se gindesc mai departe: viseaza la California, unde sint salarii mai mari, clima mai buna. Plus ca-i macina singuratatea: nu au prieteni in zona, se pare ca sudistii sint cam inchisi in ei. Dar au o relaxare pe care n-au avut-o in Romania, chiar daca el a fost relativ bine platit in Timisoara, nu si-ar fi permis niciodata o casa ca cea din Alabama.

Dar de ajuns cu reclama, hai sa ma mai laud pe unde m-am invirtit in ultima saptamina:

Atlanta, Georgia: Ciclorama (astora inca le pare rau c-au pierdut razboiul civil si pe chestia asta au facut un muzeu unde-ti iau 10 dolari!), Olympic Park. 2 tricouri leoarca. Stone Mountain, o piatra mare pe care urci cu telefericul. 10 Dolari si un tricou ud. De doua ori, ca l-am dat jos la un moment dat sa se usuce. Dar o priveliste super.

Montgomery, Alabama. Un tricou murat, apoi dus si inchis in casa sub gura de ventilatie.

Panama City Beach, Florida: 5 tricouri in doua zile, am baut trei beri in prima zi si doua in a doua. Daca mai ramineam mult deveneam alcoolic… Adica berea si tricoul. A, poate am transpirat si de la mincarea mexicana, ca era “hot” si la propriu si la figurat!

Montgomery: spalat toate tricourile din bagaj, stat la bustul gol, ca asa nu se mai poate!

Atlanta: Aquarium am avut biletele sponsorizate (e cica cel mai mare din lume) – am pus mina pe pisici de mare si pe rechini; Coca Cola Museum 15$ intrarea (am baut la chestii ciudate pina am facut broaste in burta, dar Fanta Shokata n-aveau!). Apropo de asta, la dozatoarele cu produse Coca Cola din Africa am baut Lamiita si Zmeurata de pe vremea lui Ceausescu, pentru cine si le mai aduce aminte. Stiti voi, bautura aia galben deschis si aia roz ce costau 75 bani la strand la Termal prin anii ’70-’80! Aceiasi culoare, acelasi gust. La CNN n-am mai vrut sa ma duc, io s-asa nu ma uit la tembelizor… Is cu al doilea tricou (doar!) pe ziua de azi, dar mai e pina apune soarele!. Oricum, toate mostrele de produse Coca Cola inghitite azi continua sa iasa prin piele…

Miine dimineata o luam spre New York, via Ohio. Peste doua saptamini plecam la Boston. Daca ne ramin bani, Ramo ar vrea sa mergem si-n San Francisco… Daca…

A, era sa uit: mi se duce deja un rind de piele de pe spate, cre’ca lotiunea de plaja cu care am uitat sa ma dau nu e buna de nimic…

Nu-mi cereti poze, ca-s inca vraiste prin 100 file.

Poate o sa puna Ramo la ea pe dojoblog.

Miine, iar la pantaloni lungi si tricou “decent”. Da’ cre’ca o sa-mi pun pe cap sapca luata azi pentru nepotu-meu de la Hard Rock Cafe…

Vara a la Georgia

Iulie. Cuptor? Hm, furnal mai bine zis.

‘J de grade la umbra, mii de galoane de apa pe footul cub umezeala si de aia tot tre’ sa imbraci pantaloni lungi, pantofi decenti si tricou cu git in culori neutre. Asta-i regula daca vrei sa fii acceptat in avion, avind bilete stand by. Adica o calatorie gratis, cadou din cauza unui prieten pilot. Normal ca zborul e la ora 11, noi aflam ca tre’ sa ne intolim “business casual” doar cu o seara inainte. N-ai voie blugi, n-ai voie adidasi, nu tricouri cu logo de firma. Ca femeie, si mai rau. Probabil o sa va zica si Dojo prin ce a trecut…

Asa ca dam fuga la prima ora in dimineata plecarii la un Target, singurii care deschid la 8 dimineata. Iau o pereche de pantaloni, un tricou, o pereche de pantofi ce m-au strins ca naiba si o pereche de ciorapi d-aia subtiri si luciosi. Care ma cunoaste stie ca ultima oara am fost imbracat asa in ziua cind s-a anuntat oficial criza asta economica. Era in ziua aia de simbata, septembrie 2008 cind am rupt teava de gaz a unui intreg cartier din Timisoara. De-am intirziat la o nunta, ca acolo am mers intolit “decent” (doar nu credeati ca-mi iau pantofi cu scirt cind ma c.. in oala cu sarmale!). Macar m-am imprietenit cu aia de la interventii de la e-on, ca i-a distrat si pe ei ca s-a gasit unu’ sa le strice si lor petrecerea… cred ca era chef la ei la firma de ziua gazarilor sau ceva de genul…

Revin la calatoria cu avionul extra low cost, sau mai bine zis “cu nasu'”.

Dupa ce ne-am completat garderoba, io si Dojo, impreuna cu M, “the pilot”, am fugit la La Guardia sa urcam in trenul aerian. Nu rideti, ca virgula cam asa se traduce numele companiei, nu-l scriu in clar ca nu vreau sa fac reclama. Finca (stiu: fiindca, da’ io vreau sa zic finca) oricum nu cred ca voi ati gasi bilete gratis la ei chiar si imbracati mai bine ca noi. Si nu din cauza ca n-aveti prieteni piloti sau stewardese, ci finca in general avioanele alea-s pline.

Atit de pline incit de o saptamina incoace nu s-au gasit doua locuri libere direct NY-Atlanta, ci a trebuit s-o luam prin Ohio. Unde era riscul sa nu se gaseasca locuri pentru noi (erau 7 locuri nevindute cu o seara inainte, dar se puteau vinde in 10 minute!)

Asa ca ajungem in Akron, Ohio pe la prinz, nemincati (noi), cu picioarele maltratate de pantofi (io) si cu rochie cu talia cam inalta (dojo). Patruj’ de minute pauza. Acelasi avion pleaca mai departe, deci iesim pe tunel si oprim la check-in. Acolo o tanti si un nene. Tanti se uita la noi, se uita la bilete, nu zice nimic, doar : asteptati 10 minute sa vedem daca-s locuri. Noi astia in stand-by sintem la coada cozilor, chiar si in ultimul minut poa’ sa vina careva, sa marce banu’ si sa urce in avion lasindu-ne in Akron, Ohio. Alaltaieri inca nu auzisem de localitatea aia, iar despre Ohio… doar ca-s cartofi buni prin zona. Dojo deja ma si vedea la prasila, asa, sa-mi omor timpul, intre doua avioane…

Io fug sa caut ceva de papa si iau un sandwich si o cafa, Ramo ramine cu bagajele. Ma intorc satul, da’ ea zice ca a inceput imbarcarea asa ca ea nu mai are timp, Ok, si asa a zis ca a facut ceva cur de cind e aici… 😀

Iau biletele si ma prezint la nenea, ca tanti era ocupata sa-i lase pe platitorii in dolari sa intre in tunelul ce-i ducea la Boeingul 717-200.

Se uita ala cam lung la mine, la bilete, si da din cap a nehotarire. Bai, zic io in gindul meu, sa vezi ca asta are doar doua locuri libere si nu stie intre cine sa aleaga: intre mine cu Ramo, si alea doua negrese apetisante cu ecuson de “Crew” de la o companie aeriana… Am pus-o de o prasila…

Se consulta nenea cu tanti, zimbeste si apoi butoneaza ceva la computer. Listeaza doua bilete si ne face semn sa ne apropiem: here are your tickets.

Apoi: excuse me Sir, where are you from?

– Romania, raspund eu, mirat ca tipul nu ne ceruse nici macar pasapoartele asa cum facusera cei de la La Guardia.

– Si eu sint roman, dar m-am nascut aici, zice el intr-o limba romana de nota 9.50. Am recunoscut numele de romani…  Sintem din Fagaras. Voi de unde?

– Timisoara zic eu.

Din pacate tanti ne facea semn s-o zbughim inauntru ca pleaca avionu’ si n-am apucat nici macar sa-i multumim cum se cuvine baiatului din Fagaras. Fac pariu ca daca eram nemti, de exemplu, cele doua locuri vacante ar fi fost date celor doua zburatoare de profesie. Nu-s rasist, asa ca orice asemanare cu pasari negre e pur intimplatoare si neintentionata. Chiar erau dragute doamnele/domnisoarele in cauza, de aia sint sigur ca primul avion spre Atlanta le-a luat.

Si daca in materie de canicula ziceam ca la 36 grade mi se sfrijeste creieru-n cap, se pare ca m-am inselat amarnic. Vad ca si pe la 40 muschiul transpiratiei inca functioneaza. Din ce in ce mai bine chiar. Am transpirat azi un ice tea aproape la fel de repede cum l-am baut!

Macar e fain orasu’, chit ca-i plin de cersetori, iar politia se plimba cu segway.

Poze poate miine seara, ca acu’ inca transpir. Iar io cind transpir, altceva nu mai fac. Din principiu.

Lupu-si schimba parul

Sper sa nu ma fac de panarama cu cele doua panorame zi/noapte cu Manhattan-ul vazut de peste Hudson River, din New Jersey.

– Cum adica “care 2 panorame?”? Dute-n josul paginii si o vezi si pe a doua! (cacofonia e premeditata!)

Poa’ sa zica cine-o vrea ca-s nasoale, io am muncit pentru ele si-s mindru.

Ideea mi-a venit vazind pachebotul ala “Norwegian Jewel” parasind New York-ul, si desi trebuia sa mergem la ziua cuiva si eram in intirziere, am decis sa stau un sfert de ora sa-l petrec cu aparatul de fotografiat. Norocul a fost ca cel pe care urma sa-l sarbatorim are un apartament la etajul 22 intr-un bloc cu o vedere superba si aveam si trepiedul la mine – de sus de la el e un alt set de poze – si-am putut sa fac toate pozele la o orizontala perfecta. Lipitul lor a fost o joaca de aproximativ un minut si 45 secunde pentru Ramo. (se pare ca ea nu stie ca Oly E-620 are un soft care face panorame, dar… lucrul asta e posibil doar daca ai card in slotul xD, un mod de prost gust de a determina lumea sa cumpere cele mai slabe si mai lente carduri de memorie ce exista: setarea softului ca anumite optiuni sa fie accesibile doar pentru imaginile de pe cardul produs de Olympus… dar daca Ramo stie sa le faca in Photoshop, io ramin la cardul Compact Flash!).

Fotografiile din care sint alcatuite cele doua colaje au fost facute cam din acelasi loc, poate 20-30m diferenta, de pe faleza Hudson-ului in aceiasi zi de simbata, de inceput de iunie.

Place?