Blog

Oare ce s-o fi intimplat cu hectarele de bannere electorale care acopereau acum un an fatadele din locurile cu vizibilitate buna din toata tara? Sau cu cortul ala din Piata Libertatii din Timisoara… Le mai tineti minte?

Imi pare rau ca nu mai gasesc prin fisiere si bannerul ala fara poza cu “Ciuhandu il sustine pe Basescu” de l-au dat jos imediat. Atunci am aflat si io ca-s doi Ciuhandu: unu-ntr-o tabara si al doilea in cealalta.

In special cortul ala cu “Geoana Presedinte” m-ar interesa.

Azi mai multe poze din New York: douazeci.

De mult tot zic ca o sa pun citeva poze de noapte. Sint facute in iunie, din doua locatii, amindoua de “vis-a-vis” adica din New Jersey. Intr-una din poze de fapt am prins New Jersey City, dar o las, ca-s tot zgirie nori. Cele mai multe poze sint facute de pe un balcon de la etajul 22 de pe malul Hudson-ului (eu, care ma feresc de credite ca dracul de tamiie i-am spus proprietarului apartamentului respectiv ca in locul lui si eu as fi facut la fel: a luat un credit mai mare cu 30.000$ doar pentru a alege un apartament cu vedere spre Manhattan).

Ultimele sint facute de pe o esplanada, cu vreo 3 kilometri mai la sud.

Ramona si acum ma injura, ca am fraierit-o sa nu-si bage trepiedul in masina, l-am luat doar pe al meu…

Pentru a va face o idee despre intreaga panorama, cind priviti imaginea de mai jos ginditi-va ca e doar una din cele 5 imagini alaturate care compun panorama din partea de jos a paginii blogului. Manhattan este lung de 21,5 km! Riul Hudson are o latime intre un kilometru si jumatate si doi kilometri in zona.

Acum citeva zile povesteam de unu’ din vecini care s-a trezit sa arunce un maldar de cartoane pe spatiul verde din spatele blocului. Astazi povestea a ajuns la final.

Timp de citeva zile cartoanele au ramas unde fusesera aruncate. Dar astazi l-am vazut. Pe Tico – cea mai mica masina de gunoi din lume! Parcat oblic la intrarea in scara, lasat cu farurile aprinse.

La munca tovarasi, ca cincinalul se apropie de sfirsit! Cobor si incep sa adun cartoanele. Pe care le depozitez cu delicatete linga Tico la usa soferului. Cind eram pe la jumatate mi-a venit ideea sa fac si-o poza. Macar cu telefonul, ca altceva n-aveam la mine. Am facut cite una fata-spate si-am purces din nou la treaba. Munca patriotica, ce mai!

Numai bine ce-am terminat ca aud voci pe casa scarii. Imi lovesc palmele una de alta ca sa scutur praful si intru in scara. Un nefericit si-o nefericita coborau. Zic:

– Saptamina trecuta ati uitat niste cartoane. Vi le-am pus linga masina.

Ala, taiat ca maioneza raspunde:

– Le iau domnu le iau!

Io:

-Sper, fiindca am anuntat si politia comunitara!

Pina am ajuns sus si-am deschis geamul sa le fac o poza de adio cartoanelor cu care deja ma obisnuisem sa le vad dimineata imprastiate printre frunzele cazute, arabul (da, de data asta n-a fost un Homo Carpaticus, ci un Homo Saharicus!!!) aproape terminase de incarcat Tir-ul  Tico-ul. In poza, cartoanele ce se vad linga masina sint, repet, doar circa doua treimi din toate cite erau in total. Unde naiba a reusit habibul sa le inghesuie in Tico? Si sa mai si urce si el si pitipoanca?

Bag de seama ca Tico-ul e mai mare pe dinauntru decit pe dinafara!

Convingeti-va si voi:

A, sa nu uit: aduc si pe aceasta cale multumiri maidanezului blocului care a vegheat ca un adevarat Cerber ca toata “marfa” sa fie incarcata  🙂

Azi, despre un alt fel de arta. Arta ţepelor.
Cine face un tur al Timisoarei ghidat de un localnic, cu siguranta afla si citeva legende urbane: trecind pe linga Fintina Punctelor Cardinale vizitatorului i se arata si vechea poarta a cetatii, unde pina pe la 1980 stationa un prapadit tun de bronz austriac pe un afet de lemn si cu doua roti ca de caruta. Care – se zice – dupa ce a fost vindut cu citeva mii de dolari de un smecheras bastinas unui macaronar amator de suveniruri si recuperat de la vama unde italianul se prezentase cu tunul la remorca si cu acte de vinzare-cumparare “in regula”, a fost mutat in curtea interioara a Muzeului Banatului.
A doua legenda spune ca Parcul Poporului a fost si el “concesionat” pe zeci de ani (atentie: e vorba de dinainte de 1989!) tot asa “pe acte” si tot unui italian la fel de fraier sa creada ca l-a prins pe Dumnezeu de picior.
Pare incredibila o asemenea ţeapa: cum poate fi cineva atit de prost incit sa cumpere un tun luat dintr-un loc public, sau cum sa creada ca un parc, intr-o tara comunista iti poate fi concesionat de un terchea-berchea?
Cind eram taximetrist am avut un coleg care tocmai iesise de la bulau de undeva din Belgia sau Olanda, nu mai retin exact. Omul facuse parte dintr-o retea care vindea statui. Ultima statuie vinduta avea un nume care pentru ei nu a fost bine ales: Statuia Libertatii. Nu, nu cea de la New York, aia luna trecuta cind am fost eu ultima oara prin zona era la locul ei. De alta e vorba, care se gasea in mijlocul unui sens giratoriu dintr-un oras din BeNeLux. Nu mai stiu care. Pe scurt, baietii faceau un album cu statui care li se pareau lor mai frumoase si mai usor de furat, brodeau o istorie cum ca municipalitatea respectiva schimba look-ul zonei si deci demonteaza respectivele monumente si le scoate la licitatie. Licitatiile le faceau in Elvetia in localuri de lux inchiriate, ca sa para mai credibila schema. Si dupa ce luau banii, chiar livrau statuile! Cu statuia Libertatii cica totul a mers ca uns: au inchiriat o automacara si un camion, au inchis cu conuri din acelea roz banda de interior in sensul giratoriu, au pus acolo macaraua si cu camionul, dintr-o dubita au scos aparatele cu acetilena, au taiat suportii, au incarcat cu macaraua statuia in camion, au facut curatenie si-au plecat. Ziua in amiaza mare. Normal ca nimeni n-a banuit nimic. Ghinionul a fost ca TIR-ul cu statuia a a avut accident undeva in Italia si atunci a descoperit politia ca marfa nu are acte. Si i-au prins.
Si chestia asta pare greu de digerat? Mai am trei!
Daca n-ati auzit de Arthur Furguson, nu-i nimic, va zic eu: a fost un vestit tepar scotian care a trait intre 1883 si 1938. Printre reusitele sale in viata se numara vinzarea in anii ’20 pe 6000 lire a Columnei lui Nelson din Trafalgar Square, a Palatului Buckingam pe 2000 lire si a Big Ben-ului pe doar 1000 lire, unor turisti americani. Probabil vazind cit sint de fazani americanii, in 1925 emigreaza in State, unde in scurt timp scoate la vinzare Casa Alba, cumparata de un fermier cu 100.000 dolari. Pune “pe raft” apoi Statuia Libertatii, cea clasica, dar potentialul cumparator australian se prinde totusi ca-i cam suspecta treaba si anunta politia, dupa care Furguson al nostru e arestat.
Interesant mai e faptul ca a existat si o concurenta locala acerba, in persoana lui George C. Parker. Tipul vindea si de doua ori pe saptamina Podul Brooklin. Ma rog: nu podul in sine ci dreptul de a incasa taxa de pod. Politia avea frecvent probleme in anii ’20 cu diversi indivizi care voiau sa monteze bariere la capetele podului dupa ce tocmai cumparasera concesiunea de la Parker.
Ei, si daca vi se pare o culme a tepelor sa vinzi Casa Alba sau Podul Brooklin, relax, ca asta inca nu-i mare scofala.
“Doctorul” in materie de-abia acum vi-l prezint: cehul Victor Lustig, stabilit la Paris si New York. Domnul s-a lansat pe piata cu masinaria care tipareste o data la 6 ore o bancnota de 1000 dolari perfecta. Si o vindea cu 30.000! De fapt el baga inauntru 3 bancnote bune, care erau scoase la intervale destul de mari de timp – fiind – nu-i asa? – un proces laborios sa falsifici o bancnota cu o valoare asa mare. Cumparatorul vedea fericit cum ies doua bancnote, dupa care gata! In cele 12 ore Lustig avea timp sa ajunga de la Paris la Londra.
O mare oportunitate i s-a ivit cind a citit un articol in care se spunea ca municipalitatea pariziana ia in calcul (asta se petrecea tot in anii 1920!) demontarea… Turnului Eiffel! Da, ati auzit bine. De fapt turnul avusese permisiunea doar pentru 20 ani de a sta acolo, una din conditiile concursului la care Gustave Eiffel a participat cu proiectul sau a fost tocmai demontabilitatea monumentului. Iar dupa primul razboi mondial, turnul care nu mai fusese vopsit de mult era intr-o stare deplorabila, si se gindeau sa-l dea la fier vechi.
Victor Lustig a preluat ideea, si-a confectionat o legitimatie falsa dindu-se drept director general in Ministerul Postelor si Telegrafului si a luat legatura cu sase angrosisti de fier vechi, care stiind din ziare de polemica in jurul Turnului Eiffel au inghitit galusca. A fost ales cel mai mic dintre ei, caruia Lustig i-a mirosit lacomia de a intra intre cei mari in domeniu, si care i-a oferit pe linga banii pentru demolare si o mita grasa ca sa fie el desemnat la licitatie, cehul plecind la Viena cu o valiza plina cu bani.
Surprinzator, apoi nu s-a intimplat nimic, pagubitului fiindu-i prea rusine sa anunte politia. Astfel ca Lustig dupa numai o luna s-a intors la Paris, a contactat alti 6 dealeri de fier vechi si l-a mai vindut o data! Turnul Eiffel!
Caritas, FNI… dar pe astea le stiti, nu mai insist!

Sa pleci cu tractorul la arat si sa gasesti o chestie metalica ingropata inseamna ca esti norocos. Toata lumea stie povestea cu plugarii din Pietroasele, Ion Lemnar si Stan Avram. Ei, na! Aia care-au gasit Closca cu puii de aur! Insa comorile ingropate sint de mai multe feluri: domnul Curjos Stefan, tractorist, a agatat cu utilajul o bomba undeva linga Focsani la marginea drumului E 85 . Un mizilic: 500 kilograme. Nu, nu de el e vorba in reportajul de pe n-tv ci de altcineva nu la fel de norocos. Ala a trecut cu un compactor de 25 tone peste o bomba identica.

Ce m-a socat pe mine cel mai tare este modul profesionist in care expertii ISU au abordat “problema”:

– in primul rind au incercat sa ridice bomba cu cupa unui buldoexcavator. E drept ca bomba are doar 500 kile, iar buldo-ul are putere in brat sa ridice si o tona. DAR: spre deosebire de macarale, care au frine pe tambur, buldoexcavatorul nu are asa ceva. In caz ca ar fi puscat unul din furtunele hidraulice, ar fi dat cu bomba pe jos. Iar bomba probabil ar fi dat cu ei pe sus…

– in al doilea rind, inteleg ca SUV-ul ala e acolo ca sa ii incarce bomba in portbagaj. Acuma nu comentez cit de curjos curajos tre’ sa fii sa te plimbi pe drumurile noastre nationale netede ca-n palma (io la o palma de plugar ma refer, d’aia plina de bataturi…) cu una din cele mai mari bombe de aviatie din al doilea razboi mondial balanganindu-se prin portbagaj. Care bomba a fost conceputa sa distruga  fortificatii cu planseu gros de trei metri de beton.

In 2001 am vazut la tv la nemti un anunt ca se inchidea o autostrada timp de o ora. Un convoi scotea din oras o bomba de-asta. Au evacuat totul pe traseu. Astia cu bomba de la noi mira-m-as sa nu fi stat si la semafor cu ea itindu-se vesela pe jumatate din portbagaj… Asa-i ca-i mai lunga decit portbagajul masinii?

Ca sa vedeti ca nu-i de joaca cu astea, nu de mult au sarit in aer trei experti germani. A facut poc bomba, cu o ora inainte sa o arunce ei in aer.

Si acum poza, luata de pe Adevarul:

La Multi Ani Majestate!

Agnita, Sibiu. Se zice ca e unul din cele mai saracacioase locuri din Transilvania (oare mai saracacios decit Zlatna, jud. Alba?). Eu recunosc ca n-am fost pe acolo niciodata. Si-mi pare rau ca n-am aflat din timp de un eveniment demn de toata lauda: aniversarea la sfirsitul lunii trecute a 100 de ani de Mocăniță pe Valea Hârtibaciului. Desi linia de mocanita Agnita – Sibiu a fost desfiintata in 2001, o mina de entuziasti au fondat Asociația “Prietenii Mocăniței” Si nu numai ca au fondat  -vezi Doamne! – inca o asociatie, ci au pus mina si la treaba. Si cind zic “au pus mina” ma refer mai ales la faptul ca si-au sacrificat timpul liber pentru a face ceea ce CFR-ul a lasat balta.

Au reusit clasarea caii ferate inguste drept obiectiv de patrimoniu istoric national. Au reusit sa obtina sprijinul primariei locale – Agnita. Au salvat de la fier vechi doua vagoane de calatori. Au inceput restaurarea unuia din ele. Au reparat linia. Cu tot ce inseamna asta (defrisat, sapat, consolidat etc). Ba au facut reparatii si la cladirea garii Cornatel. Pentru aniversare au reusit chiar sa ia cu imprumut o micuta locomotiva cu aburi, veche de 99 ani pe care au atasat-o vagonului inca nu complet restaurat. Si au facut trenuletul sa mearga din nou. Pentru o zi – deocamdata!

Pe cit e de trist faptul ca din depoul Sibiu au fost vindute TOATE locomotivele de mocanita, pe care membrii asociatiei spun ca le-au vazut rasfirate prin Europa, pe atit e de imbucurator faptul ca cei citiva zeci de tineri entuziasti au reaprins focul spiritual in cazanul aproape rece al traditiei locomotivelor cu aburi.

Daca ar fi sa aleg intre o cursa cu un bolid de Formula 1 in jurul Casei Poporului si o plimbare la munte, prin padure cu mocanita, oricind, as prefera mocanita!

Si, multumita acelor oameni, poate ma voi plimba si cu ea!

Ma gindesc ca n-ar fi rau sa le facem putina reclama gratuita si mai departe, in definitiv nu avem decit de cistigat din repunerea in functie a unui asemenea trenulet. Noi toti.