Pe-al nostru steag

… ofer la schimb un steag american.
Pe bune: am nevoie de un steag romanesc (nou, desigur!) din ala ce se pune la intrarea in bloc de 1 Decembrie. Ofer la schimb un steag american de dimensiuni 1,50 x 0,75m. Desigur, tot nou. Astept provincia 🙂 Oferta valabila doua saptamini…
Sau macar o sugestie: unde naiba se gasesc de cumparat, ca n-am gasit decit mici de 30 centimetri.
Multam. Spasiba. Köszönöm. Danke. Merci. Hvala.

A la turca bre

N-am mai povestit de mult patanii de pe vremea cind ma fitiiam cu microbuzul prin Europa.
August 1990. Imi zice patronul ” luni trebuie sa fiu la un congres de esperanto la Istanbul. Ia-ti bagaj pentru o saptamina cel putin!”
Pornim la drum, patru persoane in total, intr-o simbata de dimineata, pentru a evita aglomeratia de la vama cu Bulgaria. Deja majoritatea romanilor obtinusera pasaport, si vinerea si simbata era nebunie in orice vama cu Serbia, Ungaria, Bulgaria. Am vrut sa iesim pe la Calafat, dar ajunsi acolo vazind coada de masini ne-am dat seama ca nu avem nici o sansa sa prindem in ziua aia un feribot, asa ca ne-am dus la Ostrov. Acolo am prins un loc pe pluta (da: ne-am dus cu pluta 🙂 ) dar odata ce am coborit la Silistra au inceput problemele: mai intii a trebuit sa aruncam toata mincarea. Fusesera semnalate niste cazuri de holera in Delta sau pe Litoral, si bulgarii nu voiau sa riste. Adio salamuri de Sibiu, adio piinea de Pecica ce ne-o adusese un alt sofer venind de la unguri. Chiar si cutia mea de ness Amigo a trebuit s-o arunc la container. Macar am scapat cu cele doua canistre de benzina. La granita cu turcii, alta belea: ne intreaba vamesul: turizm?
– Noo! Biznis! zice patronul meu.
– Aha, ia dati voi pasapoartele incoa’! Asta costa carton Marlboro!
Si a trebuit sa-i bage un cartus de tigari prin gemuletul de la ghiseu ca sa ne puna stampila de intrare in Tucia. Spaga data perfect la vedere, de fata cu alte zeci de oameni si vamesi si politai turci!
Malko Tirnovo, Kirklareli, Luleburgaz, Istanbul – traseu facut cu 90 kilometri la ora. Ca doar atit putea motorul de 1600 cmc al VW-ului Transporter! Tin minte ca urcind cu greu una din colinele dinainte de Istanbul am facut greseala sa ramin pe banda a doua si m-a speriat unul ce ma ajunses din urma cu o sirena ca de vapor. M-am dat la o parte si am avut surpriza sa vad ca ma depaseste o basculanta incarcata cu pietris!
Intotdeauna am considerat ca adevaratul examen de conducere l-am dat la Istanbul, orasul unde se circula cu 90 la ora bara in bara, unde daca nu ai claxon mai bine stai acasa, ca degeaba semnalizezi, iar unde singura regula respectata cu sfintenie de toata lumea e “sa nu lovesti cu fata”.
Patronul a plecat intr-o croaziera de 5 zile cu esperantistii lui, eu am ramas in Istanbul cu busul sa ma obisnuiesc cu traficul (urmau citeva curse cu “turisti” asa ca era bine si sa ma acomodez cu traficul si sa invat orasul cit-de-cit)
Podul Galata, piata Taksim, Cornul de Aur, Bosforul, palatul Topkapi, Posta Centrala, partea asiatica, Moscheea Albastra si mai ales Bazarul! Eram fascinat de bazar, nu cred ca cineva care a fost acolo nu ma intelege: culori, zgomote, mirosuri: o experienta incredibila pentru un pustan venit din cenusia Romanie. Blugi, ceai, aur, tricouri, kebap, ceai, peste, artizanat, ceai, blugi, adidasi, carti de vizita, sofran, fructe, ceasuri, ceai, lume. Enorm de multa lume! Un vacarm placut, pe un fundal de muzica orientala strigate de copii care vind apa rece la pahar, zdranganitul ibricelor de cupru la o taraba de artizanat, fisiitul cutitului pe cureaua de piele la turcul care striga in gura mare: kebap-kebap-kebap!
Insa atunci am invatat un lucru care inca in Romania nu era inca valabil, daca ii mai vine cuiva in ziua de azi sa creada: acela ca acolo unde e multa lume, nu sint locuri de parcare! In 1990 in Romania inca parcai unde iti dorea inima, masinile erau putine, asa ca lupta pentru un loc de parcare era un lucru inedit pentru mine. Tin minte ca la inceput chiar am pus botul cind iesea cite un turcalete din dugheana si ma gonea din fata vitrinei lui pe motiv ca-i ascund firma de ochii clientilor si chiar ma caram de acolo. Dupa un timp si ceva litri de benzina arsi aiurea dind tircoale pe stradute am devenit mai nesimtit, inchideam masina si ma caram, total surd si isensibil la eventualele urlete venite din spate. Am avut curaj sa intru si prin cartierele ilegale de colibe (unde am vazut politia militara urcind niste amariti in duba) si am stat seara la bar de vorba si cu o frumoasa invatatoare poloneza ce dadea cu curul in turci de vre-un an de zile deja, stringind bani sa se intoarca in Polonia unde visa sa-si deschida o gradinita privata (!).
In zona bazarului masinile parcate ilegal erau ridicate de catre politie, iar cum locurile “legale” erau de regula ocupate va dati seama ca in noua cazuri din zece cind ma intorceam la masina aveam emotii daca mai gasesc busul acolo sau nu. Insa m-am prins la un moment dat ca hardughia era prea mare ca sa mi-l ridice, asa ca singurul risc era sa ma trezesc cu un politai cu chitantierul in mina linga mine in momentul in care intram in masina. O data chiar am prevenit o situatie neplacuta, l-am vazut pe politaiul care era cu masina de ridicat, m-am dus la el, i-am dat un dolar (un dolar era ceva in 1990, nu ca acum: atunci o noapte cazare la pension era 3-4 dolari, cu mic dejun inclus!) si i-am zis: nene, uite is cu busul ala alb, stau doua ore in bazar, se poate? A zis ca e ok, dar doua ore, nu mai mult. Cind ieseam de pe un culoar din bazar ca sa intru in altul ma uitam la bus sa verific daca totul e in ordine. Pentru mine era, insa pentru altii nu: vazind busul parcat acolo si fara amenda in geam, au prins curaj si si-au lasat si altii masinile in zona, in fata si in spatele microbuzului meu. Mai are rost sa specific ca prietenul meu, politaiul, nu mai prididea cu ridicatul lor? Dar, nu ma pot plinge: cu mine a fost parolist si la capatul celor doua ore mi-a facut semn de la 100 metri ca totul e in ordine.
Zilele de hoinareala libera au trecut, patronul s-a intors de pe mare si intr-o seara am plecat inapoi spre tara. La isirea din Edirne, nu-s atent si depasesc un indicator: oare prima la dreapta e spre Bulgaria sau a doua? Nu-i nimic, uite o masina de politie! (era chiar un Dogan identic cu Daciile 1300) Opresc linga Polisi, dau jos geamul: Colega, Bulgaria???
Politaiul de la volan se da jos, vine la mine la geam, si imi arata: nu aici, ci la urmatoarea iesire. Merci, zic io si dau sa ridic geamul.
Nope, face el: Broblem kolega, da actele!
Ii dau actele si aflu ca e oprirea interzisa acolo, deci amenda!
Colega!!!! Io am oprit fiindca te-am vazut, ca sa te intreb ceva, daca nu erai aici nu opream!
Broblem, face turcul, dai amenda sau ne intelegem?
Scot o hirtie de 5 marci si i-o intind scrisnind din dinti. Se uita turcul la ea pe toate partile (fac pariu ca nu mai vazuse 5 marci de hirtie, erau, dar rare: in general se gaseau monede de 5 DM), o baga in buzunar si zice: colega, broblem: io sef mic, trebe 5 marka, in masina sef mare, trebe si lui 5 marka!
M-o fi ajuns din urma blestemul celor cu masinile ridicate din fata si spatele meu linga Bazar?

Rrom vs ţigan (2)

Mai nou, rromii cer modificarea DEX-ului
Cica acolo termenul de “È›igan” e echivalat cu “persoana cu apucaturi rele”. Iar chestia asta il deranjeaza pe domnul director executiv al agentiei “Impreuna”, Gelu Duminica.
Deci nu ne mai țigănim ca la usa cortului, ca nu in fiecare zi e duminica! Clar? Si va rog sa va stergeti din minte faptul ca tiganii au apucaturi rele!
P.S. Nu, chiar nu fac misto de numele respectivului director executiv: cind eram copil am avut un vecin tot cu numele de familie Duminica, roman get-beget. De la el am invatat sa-mi repar Pegasul.

Fumatul dauneaza (2)

Arhi a auzit o poveste romantica, cu un final demn de o productie Romania Film Baneasa, din vremurile bune, cind inca folosea filme ORWO alb-negru. Cica o doamna de la vama avea interdictie de la sotul ei sa ia spaga, indiferent de cit de multa ar fi luat colegii dinsei. Iar cind domnul sot de vamesita a aflat ca dumneaei da cu subsemnatul la Bucuresti in loc sa vina acasa ca orice slujbas cinstit, a facut infarct. Trist, nu?
Las la o parte scepticismul meu in ceea ce priveste faptul ca un om cinstit ar fi putut rezista mai mult decit de la angajare si pina la prima chenzina intr-o “echipa” de spagari unde “cine nu e cu noi e impotriva noastra”, sau indoiala ca cineva ar putea nimeri in urma unui concurs pe bune pe postul de vames – unde? – acolo unde se fac averi (vezi chestia cu sutele de mii de euro taxa pentru numirea la Halmeu). Dar nu pot sa nu fac legatura cu detaliul picant din stirile despre arestarile din vami: faptul ca un vames si o vamesita si-o puneau in timpul serviciului. Filmati, proba la dosar, cu subiect si predicat, nu doar o poveste ce incepe cu “cica”.
Adica mie mi s-ar fi parut mai plauzibila o poveste daca era de genul: “cica sotul vamesitei filmate in timp ce facea sex la vama a facut un atac de cord cind a aflat”. Io unul cel putin, daca eram sot de vamesita mai usor as inchide ochii la mia aia de euro cu ce vine nevasta acasa zilnic, decit la o caseta cu ea infigindu-se in sula sefului de tura.
Mai pe romaneste spus, nimeni nu s-a nascut ieri ca sa creada ca cineva ajunge sa se angajeze la Stamora sau la Nadlac doar fiindca a fost sef de promotie la scoala de vamesi sau fiindca erau atitea locuri vacante incit au ajuns si oameni cinstiti sa lucreze pe acolo.
In loc de incheiere: nu stie careva unde se fac cursuri pentru vamesi? Ca am o mica banuiala ca se vor face angajari. Iar Stamora in definitiv nu e asa departe de Timisoara, as putea face naveta cu taxiul. Unul combi, sa fie loc de “cadouri”, in caz ca… Macar doi ani sa lucrez acolo, pina-mi fac vila si pun citiva lei de-o parte. Dupa aia ma retrag, promit sa-i las si pe altii! Voi n-ati vrea un job din asta?

3 lei Jileata

Am vazut la Rasebo o fotografie de produs ce mi-a stirnit un zimbet. Mi-am adus aminte de aparatul de barbierit al lui taica-meu, ce era identic cu cel din poze. Cu miner albastru, cu lama ajustabila: “Jileata” de trei lei ce se gasea la tutungerie, sau cind a venit criza (aialalta criza: cea comunista, nu asta de acum) inlocuitoarele se chemau Astor si costau 2 lei. Poloneze, parca si mult mai “aspre” decit Gillette-ele…
In fine, pe cind eram elev in clasele mici surprind odata o discutie intre taica-meu si maica-mea:
– Mai, lua-le-ar naiba de lame, nici Jiletu’ nu mai e ce-a fost, de doua ori m-am barbierit cu ea si deja zgiriie de zici ca-i ruginita! zice taica-meu.
– Oi fi nimerit peste un rebut, zice maca-mea…
Ma bag si io in seama, ca chilotii in cur:
– Ieri cind mi-am ascutit creionul cu ea, taia foarte bine!
Va puteti imagina risul lui maica-mea drept fundal sonor la figura de comedie muta a lui taica-meu….

Urban legend (6)

Cit timp cititi apasati pe play. Gravida de blo a pus ieri un link ce mi-a adus aminte de Radu Åžeu si am gasit ceva proaspat ca pita calda: The Godfather theme.

Mai tineti minte ca inainte de ’89 romanul respecta cu sfintenie spusa tovarasului secretar general, cel mai iubit fiu al poporului, geniul carpatin, cel de Craciun impuscat, supranumit si Ceasca, aceea cum ca omul de unde munceste de acolo trebuie sa traiasca?

Interpretarea generala era ca daca lucrezi la fabrica de piine tre’ sa fii timpit sa dai bani pe o franzela, daca lucrezi la Banatul toata familia ta trebuie sa poarte Otteri aruncati peste gard, sau daca lucrezi la UMT e musai ca in fiecare luna sa montezi la ciubuc macar o inchidere de balcon. Cu corniere luate din uzina, of course gratis. Iar daca lucrai la militie era logic sa le ai pe toate astea la un loc, ca doar nu era greu sa prinzi cite unul de la fiecare fabrica ca arunca ceva peste gard si apoi sa-l “mulgi” sistematic.

Insa erau si joburi de unde ori nu prea aveai ce sa furi, cum erau institutele de proiectare ( ma rog, aia duceau acasa niste hirtii de listinguri numa’ bune de folosit la impachetat, da’ mureai de foame cu o cutie d’aia de hirtie) sau fabrici care lucrau pentru export si unde paza era serioasa. Una din fabricile astea era Electromotorul de linga gara. Productia mergea aproape toata la export, iar romanului de rind ii crapa buza dupa un motor asincron, numa’ bun de folosit la casa de la tara la taiat lemne, pompat apa sau separat untul. Un “purcelus” din asta de 1500 watti era aur curat: nu orice prost in sat avea asa ceva. Insa era si aproape imposibil sa furi unul, fabrica era inconjurata de garduri inalte, postul de militie TF gard in gard cu fabrica, nasoleala mare, de vinzare nu se gaseau, deci si valoarea lor pe piata neagra era mare.

Legenda spune ca intr-o iarna un muncitor se duce la seful de sindicat in audienta: tovarase, fiindca tot e zapada mare afara, lucru rar in Timisoara, eu propun sa facem – in pauza de masa, bineinteles – un om de zapada. Ii punem pe cap un rebut de carcasa de motor, ca sa se stie ce fabrica e aici, o matura gasim la magazie, citiva carbuni pentru ochi si nasturi aduc eu de acasa, morcov pentru nas la fel, si putem sa aducem apoi copiii de la cresa intreprinderii sa-l vada.

– Bravo tovarase, zice seful de sindicat: ai o initiativa laudabila! Uite aici o nota catre magazie sa va dea ce va trebuie pentru omul de zapada!

Inarmat cu hirtia respectiva omul nostru ia matura si carcasa de la magazie, si se apuca in pauza in curtea fabricii de facut bulgarii cei mari de zapada. Face unul, il lasa linga poarta, il face pe al doilea, il duce linga primul, il incepe pe al treilea si nu mai e zapada. Merge la portar, ii arata hirtia de la seful de sndicat si-i zice:

– Uite nene, eu am ordin sa fac un om mare de zapada pentru copii de la cresa fabricii. Deschide-mi te rog poarta sa scot bulgarii astia afara ca vreau sa ridic omul afara, linga poarta.

Portarul ii deschide poarta, si omul nostru scoate bulgarii afara si din ei ridica cel mai mare si mai frumos om de zapada din tot orasul. Cu palarie albastra facuta dintr-un rebut de carcasa -bine verificata de portar – cu o matura veche scoasa de la magazie, un morcov mare si strimb in loc de nas si cu citeva brichete de carbune in loc de ochi si nasturi. Ce mai: un om de zapada cum scrie la carte.

La terminarea programului, directorul iesind cu masina pe poarta intreprinderii vede omul de zapada, ii place si-i spune soferului: Marine miine sa-i spui la seful de sindicat sa-l felicite pe omul care l-a facut si sa-l treaca pe lista de prime. Pacat doar ca nu l-a facut mai incolo, ca unde e acum e cam intuneric…

A doua zi dimineata, dezastru: in locul omului de zapada e o gramada de zapada ravasita! Matura aruncata intr-o parte, palaria din carcasa de motor ingropata pe jumatate in zapada, un carbune ici, unul colo. Clar, opera unor vandali.

La sedinta de productie de la ora 7 primul punct pe ordinea de zi e reconstruirea omului de zapada. Pe scara ierarhica ordinul ajunge la cel cu initiativa, este scos din productie si pus sa refaca omul de zapada, de data asta cit mai sub lampa de pe stilp. Omul nostru, bucuros deja ca cele trei motoare scoase cu o zi in urma in interiorul bulgarilor de zapada sint la loc sigur in sopronul sau de la tara a refacut omul de zapada, rugindu-se doar ca nimeni sa nu observe ca azi omul e mai mic decit cel de ieri cu un volum egal cu cel al celor trei motoare.


Parcare cu strigaturi

Dollo si Arhi ating azi subiectul parcarii aiurea: ba pe locul altuia, ba pe heliportul (!) unui spital. Citind articolele lor, mi-am adus aminte de doua intimplari de pe santiere.

In santierul magazinului Billa din Soarelui intra intr-o zi unul cu un VW Passat de Satu Mare si-l parcheaza in fata intrarii. Acum e intr-adevar parcare acolo, dar atunci inca se sapau santurile canalizarii. Inutil sa spun ca nici eu sau nici directorul meu cind venea in control nu intram cu masina in santier: era loc suficient pe strada. In fine, baietii care lansau tevile de canalizare in sant trimit wola (de fapt era un Liebherr, dar lumea asa zice: wola la orice incarcator frontal, cum zice drujba la orice ferastrau cu lant…) dupa o cupa cu nisip ca s-o toarne peste teava.

Nisip nu mai era deloc in zona parcarii, asa ca wola s-a dus in spate, la rampa de acces a furnizorilor ca sa aduca de acolo. Satmareanul a intrat cu masina in timp ce utilajul era plecat in spate. Mecanicul de pe wola are o vizibilitate foarte limitata atunci cind cupa este plina cu aproape 4 metri cubi de nisip, ideea e ca si ultimul moldovean se da la o parte cind o aude venind. Find o retea de santuri sapate si  o gramada de tevi imprastiate, omul ridica cupa la un metru ca sa vada pe sub ea sa nu calce vreo teava sau sa nu intre in sant, blocind astfel toata vizibilitatea de la 2 metri incolo. Fiind el atent la ceea ce e la un metru in fata rotilor, nu vede masina ce aparuse acolo in lipsa lui. Si intra in ea cu dintii de la cupa la nivelul de jos al geamurilor de la portiere. Wola are 22 tone si o putere de locomotiva. In urma contactului, dintii de la cupa au suferit pagube minore: citeva urme de vopsea negru grafit pe ici-pe colo.

Passatul in schimb, dupa ce a fost tirit in lateral citiva metri pe terenul neregulat arata ca un fel de turn din Pisa. Nu asa de frumos, ci asa de inclinat.

Apare si proprietarul, un mic subantrepenor ce venise sa-si inspecteze cei citiva muncitori, si incepe cu amenintarile. Mecanicul vine la mine, eu ma duc la “victima”. N-a vrut sa inteleaga ca din moment ce a intrat pe santier a facut-o pe pielea lui, asa ca a sunat la politie. Iar cind politaiul a auzit ca accidentul nu a fost pe un drum public ci pe un santier, a spus ca asta nu tine de competenta lui. Apoi omul a sunat la asigurari si a aflat ca nici asigurarea nu te despagubeste la chestii din astea. Nasol.

A doua intimplare e mai recenta, din 2008. Aveam un singur drum de acces in santier, o fisie ingusta balastata si compactata. In stinga si dreapta ei, noroaie.

Inginerii de la cele doua firme care construiam blocurile ne tineam la curent unii pe altii care cind blocheaza drumul cu pompa de beton sau cu automacaraua, pentru a nu ne incurca.  Intr-o zi, vine unul cu o masinuta rosie (parca un Matiz), il parcheaza in drum si dispare. Apar basculele mele cu nisip. Se opresc in spatele masinii, claxoneaza de doua trei ori si asteapta sa vina careva sa mute masina. Trec 4-5 minute, nimeni nimic. Ii intreaba pe muncitorii din zona, nimeni nu stie a cui ii masina. Prima bascula risca si incarca sa ocoleasca prin noroi. Desigur, se impotmoleste. Grijanii, dumnezei, carne la greu in frigiderul celui cu Matizul. Cheama wola sa-l traga afara, se duce sa basculeze, se intoarce, la Matiz inca nimeni. Il ocoleste, iarasi se impotmoleste. Alte grijanii, aceiasi dumnezei, inca un frigider umplut.  In fine il trage afara de data asta a doua bascula care astepta sa basculeze si intre timp claxona din toate goarnele, doara-doara vine ala cu masinuta. Moldoveanul de pe a doua bascula zice “las’ ca-l pocaiesc eu!”. Da inapoi pina la strada, intoarce si vine in marsarier pina linga Matiz. Si basculeaza astfel incit nisipul sa nu cada direct pe Matiz, ci imediat linga. Insa cum gramada a crescut, jumatate din masina a fost ingropata. Din lateral scoate lopata cu care-si curata bena de noroi si o infige in nisipul ce acoperea masina: “Na! Spor la treaba”

Dobitocul care venise cu sau fara treaba acolo a avut ce lopata ca sa-si scoata tartareata din gramada de nisip. Mirare, n-a facut nici un scandal. Pacat: eram pregatit sa-i spun ca datorita faptului ca ne-a blocat drumul si bascula a lasat nisipul la intrarea in santier si nu unde imi trebuie sa zica mersi ca nu ii dau o roaba si il pun sa duca tot nisipul unde imi trebuie. 18 metri cubi…

Rrom vs ţigan

Uite o chestie pe care au votat-o si cei de la putere si cei din opozitie: sa se renunte la titulatura ofensatoare si de confuzii generatoare rrom si sa se revina la  tigan.

Domnul Florin Tanase Cioaba, autointitulat regele international al tiganilor nu este de acord. El spune ca in cazul in care Parlamenul da unda verde acestei propuneri legislative, rromii vor iesi in strada, iar reprezentantii acestei etnii se vor adresa institutiilor europene de aparare a drepturilor omului. (sursa: ziare.com ) .

Domnul rege Cioaba (scuze pentru sintagma “domnul rege”, insa io nu-s tigan, nu-s nici rrom, iar singurul Rege in viata pe care-l avem se numeste Mihai)  are insa niste declaratii – pe care le puteti vedea pe pagina de Wikipedia a dinsului, care cel putin pe mine m-au lamurit intr-o privinta. Acum inteleg de ce Madalin Voicu sustine sus si tare ca el este tigan si nu rrom, in lumina cuvintelor lui Cioaba:

“Tiganii ÅŸi-au schimbat mentalitatea, adică nu mai beau, nu mai fumează, nu se mai bat, nu mai fură… au devenit oameni aproape de perfecÅ£iune.”

Deci e o jignire in opinia sa sa-i numesti tigani si pe rromii aia betivi, hoti, batausi.

Cu alte cuvinte, dintre tuciurii doar putini – aia buni – sint tigani, restul, hotii si batausii trebuie sa poarte numele de rromi, apropiat de al romanilor?

Acum ma simt eu, romanul, ofensat!

Deci: ţigan. Mişto nume!

2036 e noul 2012

E oficial: noul 23 decembrie 2012 e 13 aprilie 2036.

Adica daca mayasii dau chix cu termenul limita al Marelui Ciclu (si sincer nu vad un motiv pentru care sa cred chestia asta, dat fiind faptul ca in realitate Marele lor Ciclu s-a terminat in 1697) au grija prietenii nostri rusi, prin intemediul (cui altcuiva, decit al prestigiosului ziar) Pravda sa ne linisteasca: fiti calmi tovarasi, nu dati navala, aveti rabdare pina in 2036 cind vine Apophis si scutura praful de pe burgheji si chiaburi. Colectivul de astronomi fruntasi in intrecerea socialista a calculat ca asteroidul cu nume scos din opiul poporului egiptean impilat de dictatura mubaraka, Apep, devenit via democratia greaca de rit vechi Apophis zeul distrugerii, va trece pe la 37-38000 kilometri de Pamint. N-am inteles daca va trece mai aproape de Kremlin sau de Casa Alba, probabil chestia asta se va negocia ulterior.

Cert e ca deocamdata rusnacii i-au speriat pe unii papagali din UE ca asteroidul daca ne loveste va avea puterea a un milion de megatone dinamita (cam 50 milioane de bombe gen Hiroshima) si probabil ca in 7 iulie 2011 vor pleca niste fonduri spre agentia spatiala Roscosmos.

De ce dreaq nu m-am facut astronom? Cu ochii-n stele toata ziua, iar cind se termina fondurile mai scoatem pe piata o cometa, un ozeneu, un asteroid… Ca vad ca lumea cumpara chestii de genul asta!

In final stau si ma intreb: mai are rost sa ne facem nervi cu incalzirea globala?

Blog, Proudly powered by WordPress.