Capace de canal \. Episodul 4 (cred): Malaga Tarifa Tanger Gibraltar Barcelona

Cred ca intr-o viata anterioara am fost ciorditor de fier vechi. Altfel nu-mi explic de ce in fata la Sagrada Familia fiind, intre ah-uri si oh-uri in toate limbile de circulatie internationala io eram mai captivat de multitudinea de modele de capace de fonta de pe trotuar decit de mugurii si basoreliefurile, schelele si macaralele catedralei. Imi place Barcelona, am mai zis, si o admir la fel de mult si fara catedrala vesnic in constructie. De santiere sint satul si sincer ii compatimesc pe inginerii de acolo: cu atitea brizbrizuri de facut nici nu ma mir ca nu e gata de un secol si ceva incoace. Din politete am pus poze cu catedrala deja, asa ca acum pun din placere poze cu capace de canal.

Am mai pozat capace de canal si in America, si in Europa, am ajuns sa fac citeva poze si de “medalii pe asfalt” din Africa.

Cit despre cele din Gibraltar, m-au cam dezamagit: ma asteptam la ceva cu blazonul orasului (asa cum e capacul de la apometru). Cind colo, niste chestii patrate, sau genericele capace facute de Pont a Mousson ce le intilnesti si-n Romania mai nou. Asta e, macar marocanii si spaniolii le au personalizate, chiar daca unele sint tocite.

 

Barcelona. Orasul, nu echipa de fotbal

Da, am vazut boutique-ul cu fulare, sepci, tricouri, mingi, etc al fan-clubului lui FC Barcelona! Am asteptat un sightseeing bus cam 20 minute in fata lui, cind am iesit din Parcul Guell. Era deschis, chiar duminica dupa-amiaza fiind. Si nu, n-am luat nimic de acolo, de fapt nici de curiozitate n-am intrat in el. Si nici poza macar nu i-am facut! Un mare pacat al meu e ca nu imi place fotbalul. Nu cred ca v-am zis, cind a fost finala Steaua-Barcelona (da, atunci cu cele 3 de 11 metri aparate de Duckadam) am dormit toate cele 90 minute de joc, plus prelungirile. M-au trezit urletele din ambient si asa am vazut loviturile la 11 metri. Eram in armata la vremea aia si eram capabil sa dorm oriunde, oricit.

Astea fiind zise, deci am fost la Barcelona. Si am si vizitat-o din fuga unui bus din ala cum am auzit ca au aparut si la Bucuresti (deci cred ca am reducere de 10%, ca asa scrie pe pliant: oriunde in lume sint City Sightseeing buses, daca-l prezint mi se face rabat la pret).

De data asta nu s-a mai repetat ghinionul de anul trecut de la Amsterdam, cind in loc de 8 ore intre avioane am avut doar 3, deci nici o sansa sa ajung in cartierul cu curve sau sa bag un joint… Nu ca as fi genul, dar macar sa fi aruncat o piatra intr-unul din canale si sa ma pis in centru… Am profitat deci de cele 10 ore pline intre avionul de la Malaga si cel spre Timisoara si am dat o raita prin orasul lui Gaudi.

Scump ca naiba transportul, busul de la aeroport la Piata Catalunya si apoi cel turistic, pentru doua persoane a fost peste 70 euro (72 mai exact). Insa a meritat, si daca mai ajungem acolo o sa repetam figura, dar cu conditia sa stam macar un week-end.

N-am repetat greseala din Malaga unde ne-a pus dracul sa halim tapas (vorba-vine: “halim” ca am lasat in bol chestia aia neagra urit mirositoare si cu gust de mat gros de porc fiert cu tot cu rahatul din el), asa ca am intrat la Burger King unde am devorat un whooper menu. Mi-a parut rau apoi, fiindca dupa aia am descoperit alaturi Hard Rock Cafe, iar eu fiind membru All Access am prioritate la loc la masa si 10% reducere. Adica mincam un T-bone steak sub masina la pret de burger fiindca odata cu plata tricourilor (io cu The Who si Ramo cu Jimi Hendrix) am trecut de 200 puncte in cont ceea ce inseamna ca mi-au dat inca 20 dolari. Nu-i nimic, gasesc eu un Hard Rock Cafe unde sa-i cheltui… De ce am zis “sub masina”? O sa vedeti in poze.

Superb oras Barcelona. M-a cucerit definitiv cu eleganta, curatenia, clima, verdeata, vechiul si noul.

Spania in general este mult mai frumoasa decit m-as fi asteptat, am inteles in sfirsit cum cineva poate decide la 54 ani sa lase balta o cariera stralucitoare de medic in Timisoara pentru a se muta acolo, si nu in Marea Britanie, de exemplu. E suficient sa citesti o statistica oficiala ce zice ca peste un milion de englezi traiesc in Spania. Mai multi chiar decit romani.

Revenind la Barcelona (cu vorba doar, desi sper sa ma mai duc acolo) mai spun doar ca l-am trecut pe lista mea de suflet, alaturi de Munchen, Viena, Praga, New York, Budapesta si Berlin. Si asta e mare lucru fiindca in Munchen am stat 3 ani, la New York un an, Budapesta am vizitat-o de zeci de ori.

Am peste 900 poze, asa ca sa nu aveti pretentia sa le pun pe cele mai frumoase. Mai bine va urcati curul in avion (e 30-35 euro un zbor cu Wizz-ul) si mergeti sa vedeti cu ochii vostri!

[nggallery id=3]

In colonii: Gibraltar

Stiati ca nu toata Europa e independenta? Stiati ca in Europa inca exista o colonie unde traiesc maimute?

Saptamina trecuta am vizitat ultima bucatica de pamint european care nu este independenta: colonia britanica Gibraltar. Sa nu intelegeti de aici ca gibraltarenii sint maimute, doar ca printre cei 30.000 supusi britanici vietuiesc si circa 300 maimute (macaci). Foarte blinde si cuminti de altfel, pina nu vad ceva de furat de prin buzunarele turistilor. Ghidul nostru se pare ca nu prea le agrea, gelos fiind pe faptul ca simpaticele maimute au o viata mai buna decit a lui: nu trebuie sa munceasca, pot fura fara sa fie pedepsite, au mincare si asistenta medicala gratuita, nu platesc taxe si totodata sint in centrul atentiei (a zis ca nici o turista n-a vrut sa faca poze cu el, dar cu maimutoii aia au facut toate…)

O colonie cu populatie cam cit o zecime din cea a Timisoarei, cu moneda proprie, cu mindrie proprie si cu un loc aparte in istorie.

Stinca de 426 metri inaltime este pur si simplu magnifica. Este ciuruita de pesteri si tuneluri, putind adaposti 10.000 soldati pentru mai multi ani fara a trebui sa iasa la suprafata.

Am vizitat o pestera mare cit o catedrala, fost spital de campanie in al doilea razboi mondial, acum sala de concerte, plina de stalactite si stalagmite luminate artistic,

am dat mina cu maimutele, am admirat privelistea strimtorii de sus de pe stinca, ne-am plimbat pe stradutele pline de buticuri elegante (Gibraltarul e zona economica speciala, scutita de taxe, cu tigarile, bautura si electronicele mult mai ieftine). Am vazut mini-cimitirul unde sint inmormintati cei cazuti la Trafalgar, ne-am mirat de strada care trece peste pista aeroportului, am urmarit un soldat ce-si facea rondul, ne-am catarat pe vechile tunuri, si am mincat la Pizza Hut… Stiu, e o rusine, dar cu o zi inainte mincasem cous-cous in Maroc si am zis ca ajunge cu experimentele culinare pentru o perioada de timp.

Din pacate preturile la suveniruri sint mari in Gibraltar, degeaba e 17 lire un cartus de tigari si 6-7 lire o sticla de whisky, daca un tricou cu I love Gibraltar e 15 lire, iar o banala cana cu blazonul local e 5-6 lire. A fost unul din putinele locuri care ne-au placut de unde n-am luat nimic. Dar nimic! Acum realizez ca nici macar o pietricica pentru maica-mea n-am luat de acolo (de cind m-am lasat de fumat a umplut toate scrumierele din casa cu scoici, pietricele si nisip aduse de mine de peste tot din lume de unde am fost…)

Pozele, spre rusinea mea nu-s stralucite, am facut aproape toata ziua poze cu aparatul setat pe macro…

Data viitoare cind ma duc in Gibraltar promit sa fac altele mai faine (acu’ sa nu credeti chiar tot ce zic, am citeva pe film care-s foarte faine, nasoale is astea digitale…)

[nggallery id=2]

Zilele urmatoare: poze din Barcelona…

Cous cous la Tanger

Saptamina asta am tocit lentilele aparatelor de fotografiat. Am facut citeva poze cu cutia de ceai in Malaga, am folosit ultimul film de 35 mm in Africa si am trecut de 2000 poze pe aparatul digital.

Am inceput saptamina cu (inca) o excursie in Malaga, nu va mai arat poze de acolo ca nu s-au schimbat prea multe din decembrie incoace: castelul Gibralfaro e tot acolo, doar ca de data asta era si mai putina lume ca data trecuta, iar portocalele din parcul de linga primarie erau culese toate deja! Si v-am prevenit ca-s acre ca naiba!

Marti am trecut Strimtoarea Gibraltar in Africa, de la Tarifa la Tanger, iar miercuri am fost in Gibraltar.

Azi va arat poze din Tarifa si din Tanger. Nu stiu sa adaug comentarii la poze, asa ca va zic dinainte: pozele de pina la cladirea garii maritime cu steagul rosu (marocan) sint in Spania la Tarifa, iar celelalte la Tanger.

Ne-au plimbat cu camila, ne-au dus sa vedem o brutarie, bazarul, un magazin de covoare, o farmacie traditionala, vechea cetate, un restaurant mai acatarii (unde in timp ce mincam cous cous am vazut si un dans din buric).

Ghidul marocan,  care pe durata calatoriei cu microbuzul din port spre oras ne-a tinut un speech despre istoria glorioasa a locului, a insistat in mod repetat ca Maroc nu e Tunisia, Egipt sau Libia, ca la ei populatia este atit de recunoscatoare sultanului pentru locurile de munca, scoli, sutele de vile in constructie, etc incit nici prin cap nu le-ar trece sa puna de-o primavara araba in Maroc.

Apoi, auzindu-l povestind chestii din istorie m-a frapat alternanta folosirii cuvintelor berber-barbar, berbers-barbars, spuse cu r foarte accenuat: berrberrs=barrbarrs.

Am inteles la ce se refera in momentul in care am coborit din bus. Am fost practic asaltati de niste amariti, unul mai slab ca altul, cu tot felul de chestii de vinzare in mina: cutitul lui Ali Baba, lampa lui Aladin, curele de piele, saluri, covorase, etc.

Un fel de ace-brice-si-carice-lame-si-chiloti-de-dame.

E drept ca in momentul in care ne bagau ghizii undeva pe o poarta sau usa ei ramineau afara. Nasol era la iesire, ca ii vedeai asteptindu-ne ciorchine la gard/usa/poarta. Daca n-ar fi fost atit de slabi si daca nu s-ar fi citit disperarea in ochii lor (acum nu e sezon turistic plin) m-ar fi infuriat insistenta cu care-mi bagau sub nas nimicurile pe care cereau la inceput 20 dolari iar la sfirsitul zilei doar 1-2 dolari. Am ramas insa cu un dezgust profund fata de ghid, un tip  destul de in virsta si cu mutra distinsa de profesor, acelasi care atita il pupa in cur pe sultan vis-a-vis de viata buna ce o ofera poporului lui. Si asta deoarece la finalul turului, s-a postat la usa microbuzului cu mina intinsa zicind sa dam un euro-doi pentru el si sofer!

Ciudat a fost si felul in care am intrat in Maroc: dupa ce la vama din Tarifa am trecut prin fata unor ghisee cu politisti de frontiera care ne-au verificat pasapoartele, “actul” necesar si suficient pentru intrarea si iesirea din Maroc a fost abtibildul cu numele companiei de turism primit de la ghidul spaniol, lipit pe tricou, pe piept! Ilar a fost ca atrebuit sa ne punem bagajele (geanta foto a mea si rucsacul – tot foto- al lui dojo) pe o banda si le-a trecut printr-un scanner de bagaje aproape identic cu cele din aeroporturi. Zic aproape identic, fiindca spre deosebire de toate scannerele prin care mi-au trecut bagajele pina acum, asta NU ERA PORNIT!!! wtf?

Concluzia ce am tras-o: o asemenea calatorie este o experienta. Unica, fiindca nu cred ca o voi repeta. M-a distrat firma unui cabinet medical, m-am mirat de numarul mare de Dacii (stiu, se fabrica si la ei), am vazut femei foarte frumoase, dar lumea de pe strada nu este zimbitoare. Iar cous cous-ul pur si simplu nu-mi place. Ceaiul in schimb a fost bun. Cu frunze de menta proaspete in el si cu urme de degete pe pahar…

Ok, am vorbit destul, filmul, va rog!

P.S. Poate ar fi util sa va recomand un text delicios al lui Vasile Alecsandri despre calatoria sa la Tanger, acum 150 ani.

 

 

Ar putea fi palestinienii salvarea evreilor?

Citeam azi la stiri ca israelienii se gindesc serios la solutii pentru un eventual atac nuclear iranian.

N-am idee cit de mic sau mare e pericolul ca arienii sa incerce sa acopere Israelul cu o foaie de sticla groasa de citiva metri, dar ma gindesc la niste efecte. Directe sau colaterale.

Primul efect, unul direct resimtit de Iran ar fi dat de puterea militara a evreilor si a aliatilor lor americani. Or fi iranienii chiar atit de nebuni incit sa riste la rindul lor ca Iranul sa fie prajit la foc mare in secunda doi dupa ce au lansat ei (cite?) rachete nucleare spre Israel? Si mai ales cu riscul ca racheta/ele lor sa fie interceptate in aer? Adica mi se pare ca sansa ca o racheta iraniana sa ajunga in Israel e mult mai mica decit posibilitatea ca Iranul sa devina sticla topita inca inainte de a-si vedea pe radar rachetele disparind…

China si Rusia ii pot sustine pe iranieni doar in cazul unui atac preventiv israelian, insa in momentul in care Iranul apasa primul pe buton, cui din Israel ii mai pasa de ce va fi miine, din moment ce pentru ei “miine” poate nu va mai veni?

Al doilea ar fi soarta palestinienilor. E drept ca iranienii – ca niste bravi arieni de rasa pura cum ii considera chiar si Hitler – ar face cu placere sapun din grasime de evreu, insa problema e ca in acelasi cazan ar putea sa fie topiti si o gramada destul de mare de arabi. “Ghimpele” arab din coasta statului evreu ar putea deveni un veritabil scut uman in cazul asta. Nu poti arunca o bomba atomica peste Ierusalim avind pretentia sa scoti din listele de recensamint doar evreii si sa ramina arabii…

Sau nici iranienii nu dau doi bani pe palestinieni si ar accepta un numar mare de victime colaterale (poate chiar mai mare – avind in vedere ca evreii isi vor luat toate masurile de precautie pentru a limita efectele unui atac)?

Ah, am uitat ca iranienii de fapt nu sint arabi…

Sau toata istoria asta e doar ceva facut sa justifice niste vinzari masive de armament american si rusesc spre cele doua tari pe de o parte si justificarea unui pret cit mai mare la litrul de benzina, pentru noi, astialalti?

Ora de istorie locala

Nu stiam ca englezii s-au batut cu polonezii. Si inca in Spania…

Pe vremea cind Marele Ducat al Varsoviei facea parte din Imperiul Francez, adica inainte de a face parte din Imperiul Tarist sau din Reichul German, trupe poloneze – ca parte a “La Grande Armee” a lui Napoleon au participat la Razboiul Peninsular. Sau “Razboiul de Independenta Spaniol”, cum e denumit in Spania, desi cica Spania era demult independenta. In fine, detalii…

Polacii astia, aproximativ 400 dupa ce suferisera niste pierderi in luptele din interiorul Peninsulei au fost trimisi in octombrie 1810 la odihna, drept garnizoane in micul castel Sohail din Fuengirola de pe malul Mediteranei undeva intre Gibraltarul ocupat de englezi si Malaga aflata sub ocupatia francezilor lui Sebastiani, la Mijas si la Alhaurin.

Odihna celor 160 de polonezi ai capitanului Franciszek Młokosiewicz avea sa fie de scurta durata fiindca generalul-maior britanic Lord Blayney aflind starea lor de la guerrillleros-ii  localnici decide sa atace prin surprindere, urmind ca dupa ocuparea castelului sa atace portul Malaga dinspre uscat.

In 14 octombrie 1810 mica flota anglo-spaniola compusa din doua fregate, cinci canoniere si mai multe nave de transport trupe ajunge la 2 mile de castel, unde debarca o forta de 1700 soldati din regimentul irlandez “Blayney’s bloodhunds”, din regimentul spaniol Toledo si un batalion de dezertori francezi, insotiti de o unitate de artilerie. Navele si trupele debarcate ajung apoi in fata castelului Sohail din Fuengirola, unde la ora 14 este dat un ultimatum garnizoanei poloneze. Aceasta refuza sa se predea, iar artileria britanica deschide focul.

In ciuda inferioritatii numerice de 1:10, polonezii rezista, ba chiar unul din cele 3 tunuri de calibru mic ale sergentului  Zakrzewski reuseste sa scufunde o canoniera.

Celelalte canoniere se retrag in afara bataii tunurilor din castel, iar cele doua fregate se pozitioneaza in fata zidurilor incepind un bombardament de demolare. Insa dupa ce maiorul Grant din regimentul lui Blayney este omorit, Lordul Blayney ordona retragerea. Noaptea debarca din nou, iar pionierii englezi amplaseaza doua baterii la poalele dealului pe care se afla castelul. Din pacate pentru ei mica garnizoana poloneza din Mijas, condusa de locotenentul Chełmicki, care auzise duelul de artilerie, soseste in Fuengirola, trece nestingherita printre englezi si intra in castelul Sohail, ridicind moralul aparatorilor. Garnizoana din Alhaurin, de 200 soldati ai maiorului Bronisz alarmata la rindul ei, soseste in Mijas-ul ramas neaparat in dimineata de 15 octombrie, ciocnindu-se cu o forta hispano-germana de 450 soldati pe care ii disperseaza in urma unei sarje la baioneta. Intre timp, la Sohail puternicul bombardament britanic distruge unul din turnurile castelului, iar in jurul orei 14 ajung in fata castelului inca doua nave de razboi, HMS Rodney si una spaniola, debarcind inca 932 oameni din regimentul 89 al lui Lord Blayney.

In aceasta situatie, capitanul Młokosiewicz decide un atac surpriza asupra bateriilor britanice, lasind castelul aparat doar de citiva raniti. Conducind personal cei 130 oameni ramasi, reuseste imposibilul: atacatorii sint luati prin surprindere, si in ciuda superioritatii numerice de 10:1 regimentul spaniol trimis sa acopere artileria de pe deal se retrage in debandada. Polonezii captureaza tunurile, pe care le intorc impotriva pozitiilor britanice, si desi rateaza mereu tintele (tunarii ramasesera in castel) fac regruparea inamicilor extrem de dificila. Lord Blayney reuseste abia dupa o jumatate de ora sa isi regrupeze trupele pe plaja, ordonind un atac asupra bateriilor de tunuri  ocupate de polonezi. Depasiti numeric, polonezii arunca pulberea tunurilor in aer si incearca sa se regrupeze spre castel.

Inainte insa ca trupele britanice si spaniole sa taie retragerea polonezilor spre castel, apar cei 200 polonezi ai lui Bronisz, din garnizoana Alhaurin, odihniti si bine echipati, care tocmai sosisera din Mijas, lasindu-i timp suficient lui Młokosiewicz sa isi regrupeze oamenii si sa atace din nou, spargind flancul drept al incercuirii britanice. Atacatorii sovaie, iar polonezii, ajutati de 20 cavaleristi francezi sositi si ei in ajutor ii pun pe fuga. Lord Blayney insusi este luat prizonier iar britanicii ramasi fara lider se reimbarca in mod haotic, sub focul propriilor tunuri, capturate -inca odata de catre polonezi.

Apararea eroica a castelului Sohail a fost atit una din putinele dati cind trupe poloneze s-au luptat cu trupe britanice, cit si una din putinele infringeri  britanice din Razboiul Peninsular. Si cu atit mai rusinoasa cu cit aveau o superioritate numerica de 4501 la 457!

In 2 ianuarie am vizitat castelul, de fapt zidurile si turnurile mai sint in picioare. Mai exista si 3 tunuri. Iar privelistea e fantastica. Am avut si norocul sa fim, eu si dojo, singuri-singurei acolo, asa cum avem noi norocul (Bastionul Pescarilor, Budapesta; Castelul din Praga, Cetatea Dubrovnik, Cetatea din Malaga, acum si Sohail, toate vizitate in extrasezon, fara fojgaiala sutelor sau miilor de chinezi, americani, rusi, etc.

Am urcat in turnuri, am sezut pe tunuri, am patrulat pe creneluri, doar noi si fantomele luptei de acum 200 ani…

Sursa datelor istorice: http://en.wikipedia.org/wiki/Battle_of_Fuengirola

 

Spaniolii stiu sa-si faca copiii fericiti: aseara a plouat cu bomboane

In Spania copii nu primesc cadouri de Craciun, ci de Regii Magi, in seara de 5 ianuarie. Inainte de asta merg la cules de bomboane. De pe strada.

Am asistat la o procesiune de care alegorice cu ciorchini de copii pe ele, costumati care mai de care, a caror indeletnicire era sa arunce tone (exact: tone!) de bomboane spre cei de pe margine. Muzica de fanfara, tobe, tamburine, chiote, o gramada de prichindei si adulti aplecati sa culeaga prada dulce. Spaniolii stiu sa-si faca copiii fericiti. Ma gindesc: oare primariile de la noi n-ar putea face ceva similar? O tona de bomboane nu e mai mult de 2-3 mii de euro…

Chimichurri

La piata din Fuengirola am dat de o doamna care vindea trei tipuri de borcanase cu condimente. Doar trei! Dar cum pleca unul cu cite unul din cele trei feluri de condimente in plasa, aparea alt cumparator. Ma uit pe etichete, oregano, paprika si aji molido. 1 euro borcanasul sau 2.50 daca iei cite unul din fiecare. Recunosc ca din snobism amestecat cu curiozitate am luat un borcan de aji molido: daca vedeam doar spanioli cumparind nu cred ca m-as fi bagat, dar cit timp studiam eu etichetele borcanelor a venit si un cuplu de englezi in virsta si s-au salutat cu vinzatoarea, care le-a pus fara sa-i intrebe un set de trei recipiente in plasa. Deci marfa a fost deja testata si aprobata de altii. Pe eticheta scrie Cocina Latina, Industria Argentiniana. Aia-s halitori autorizati de carne de vaca, nu de alge, gongi rozalii si chestii cu multe picioare sau clesti, asa ca spaniolii astia de pe-aici.

Dau un euro, iau borcanul si mai vad eu ce fac cu continutul. Normal ca deschid capacul si gust din nisipul ala rosu-inchis dinauntru. E un fel de piparca iute, cum se face in Ardeal, doar ca mai altfel la gust si macinat mai mare. Bun!

Ma gindesc ca pus pe un steak de vita o fi ok, ba chiar si pe niste ochiuri de oua sau adaugat in ciorba.

Google nu imi zice mare lucru: e un ardei iute argentinian uscat si pisat. Un fel de boia iute, cum am mai zis.

Insa dau click pe un link cu un nume ce-l auzisem in discutia argentiniencei cu englejii: chimichurri.

Un cuvint parca inventat de copii, de aia l-am retinut si vazindu-l intr-un text gasit prin google l-am urmarit.

Chimichurri e un amestec de condimente banale, cu un rezultat surprinzator. Surprinzator de bun, de usor de folosit. Si se mai si pastreaza bine la frigider – l-am folosit si la doua saptamini dupa preparare, cind a fost parca si mai bun ca atunci cind l-am facut. De fapt e logic, nici unul din ingrediente nu e perisabil. E o chestie excelenta pentru carne, dar am pus si-n ciorba si a fost perfect.

Ce hardware trebuie sa ai:

– un bol deceramica

– cana

– un fund de lemn

-un cutit ascutit santoku (din ala pentru maruntit)

– un borcan de 850g cu capac, curat.

– o lingura.

Software:

jumatate de cana de ulei de masline

un sfert de cana de otet de vin rosu (sau otet balsamic de Modena – cazul meu)

un sfert de cana de apa

o jumatate de cana de patrunjel verde maruntit

o ceapa medie taiata marunt

3-4 catei de usturoi maruntiti bine (daca folosesti in timp mai indelungat pune doar 3)

o jumatate de ardei gras rosu (dulce) taiat marunt

o rosie maruntita (nu arunca zeama scursa: foloseste-o!)

o lingura de oregano

o lingura de paprica dulce

o lingura de foi de dafin maruntite

o lingura de sare

o lingura de piper negru macinat

aji molido dupa gust (boia iute de ardei)

Pune toate chestiile astea (fara ulei, otet si apa) in bolul de ceamica, amestecindu-le cu mina si lasa-le juma’ de ora.

Adauga apa si otetul si mai lasa-le juma’ de ora la murat.

Adauga uleiul de masline si amesteca bine. Uleiul trebuie sa acopere cam cu jumatate de centimetru ingredientele.

Toarna tot amestecul asta in borcan, pune-i capacul si baga la frigider. Ai rabdare pina miine sau 2-3 zile. Cu o ora inainte de a-l folosi trebuie scos din frigider pentru ca aroma sa fie apreciata in deplinatatea ei.

Pofta buna!

Români in Spania

Unde sintem noi sint doar 50 romani stabiliti. Cel putin asa zice sora-mea ca i-a spus D-na consul de la Sevilla.

Din astia, majoritatea sint respectabili. Exceptii – ca de obicei – cersetoarea tiganca careia la urarea “sa va dea Dumnezeu sanatate” i-am raspuns (fara sa-i dau vreun ban) “si dumneavoastra la fel”, sau individul care a scos de par o “domnisoara” dintr-un pub de la parterul blocului si-a inceput sa-i rearanjeze semnalmentele in plina strada, in plina zi, fara ca vreun spaniol sa se bage sau sa sune la politie. In rest, agenti imobiliari, doctori, chelneri, bucatari. Nu pun la socoteala graffiti-ul Gabi – Sorin – Pula de pe o cladire in demolare.

Un chelner care o rupea pe romaneste cu accent maghiar ne-a servit un gulas fantastic in ajunul revelionului, altul, oltean din Slatina ne-a servit un lichior de lamiie din partea casei si ne-a intrebat un sfert de ora de vorba despre Romania ieri la o pizzerie italiana. Putini romanii, in comparatie cu englezii sau finlandezii, de pilda. Vorba aia: aici si boschetarii sint englezi si chiar asa e!

Dar cea mai faina faza cu romani a auzit-o sora-mea ieri:

O mamica spanioloaica cu baietelul bolnav si cu fetita, amindoi jumate romani-jumate spanioli, la ea in cabinet. Mamica il duce cu vorba pe copil ca-i da o pastila micuta, dar era vorba de un supozitor. Dupa administrarea medicamentului, pustiul de 5 ani ii spune furios mamei (care nu intelegea chiar totul in romaneste):

– Mi-ai bagat pastila-n cur, lua-te-ar dracu!