Timisoara – Bucuresti si retur. Nu de Pasti, ci de Craciun

Contrar poate asteptarilor “onor clientelei”, se pare ca n-am descoperit in memorie nimic interesant referitor la sarbatoarea de sezon. N-am nimic sa va povestesc cu iepuri, oua, miei, cozonaci sau aventuri de Inviere. Asa ca daca n-avem nimic de Pasti, va ofer la reducere o poveste de iarna.

Ca am fost taximetrist stiti. Ca am mers cu busul cu “turisti” prin tarile vecine sau mai vestice, stiti si asta. Ce inca nu stiti, e ca in ultimul an de facultate am soferit un bus si prin Romania. De marfa.  Pentru Shan si Shie, o familie de chinezi cu o mica afacere in Timisoara. Faceam cite o cursa in week-end, ca de lucru cu norma intreaga nu prea poate fi vorba cind ai de pregatit o lucrare de licenta.

Si avea Shan al meu o vechitura de Mercedes din 1980, din ala cu bot patrat, lenes (n-am prins suta la ora cu el decit la vale-n jos si cu vint puternic din spate), dar de incredere. Din punctul meu de vedere, busul ala avea si calitati si defecte.

Cea mai mare calitate era ca n-avea nimic electronic, dupa ce-l porneai, cit timp aveai motorina-n rezervor n-avea de ce sa se opreasca. Ba chiar era o pozitie a cheii in contact unde o puteai scoate, fara sa se opreasca nici motorul si fara sa se blocheze volanul. Puteai merge si fara baterie, findca un adevarat motor diesel nu are nevoie de curent in mers, asa cum are nevoie de scinteie in bujii unul pe benzina. Nu ma mai scufund in detalii plictisitoare, era doar o explicatie pentru soferite.

La capitolul defecte, sau mai bine zis inconveniente, era tractiunea spate. Care pe gheata nu e de cel mai mare ajutor, si trebuie sa stii sa imblinzesti potaia ca s-o tii in friu pe polei sau zapada.

Asaaa. Pe scurt, caram eu cu batrinelul microbuz umbrele, ornamente de brad , incaltaminte sport Adibas, Mike, Puna, tenisi, jucarii din plastic, casetofoane Panasoanic si hainute pentru bebelusi, lacate, pixuri si prosoape…

Marfa o aduceam de la Bucuresti din infectul de linga podul Colentina si de la un depozit din comuna Dascalu. Clandestin. Depozitul, nu dascalu’…

Nu stiu cum se mai face evaziunea fiscala astazi, dar pe timpul ala se gaseau de cumparat cu citeva zeci de mii de lei, in fiecare bazar, facturi in alb, stampilate, care se pare ca erau foarte ok din punctul de vedere al politistilor care te opreau pe drum…

Plecam seara din Timisoara, ajungeam la 5-6 dimineata in Bucuresti, trageam busul la rampa, si pina ma incarcau chinezii apucam un pui de somn de doua ore. Mincam ceva si la prinz, sau cel mai tirziu dupa-masa plecam inapoi. Nu era traficul de acum, dar nici nu era usor cu toate carutele si cu biciclistii de prin Muntenia si Oltenia.

Si daca acum toata lumea injura daca apare poleiul si vezi-doamne nu-s decit j’de utilaje de deszapezit care sa dea cu sare, ei bine, in anii ’90 nu vedeai aproape deloc altceva decit eventual un camion din care doi amariti sa arunce cu lopetile din 50 in 50 metri cite putin nisip pe sosea.

Am o cursa de facut chiar inainte de Craciun. Daca totul e ok, ma gindeam, ma intorc in 24 dimineata. N-ascult insa buletinul meteo, care anunta dupa-masa ploaie, si dupa aia nu-s ce front de aer rece si avertizare de polei.

Si plec seara pe o ploaie marunta. Care deja de la iesirea din Timisoara se transforma in polei. 30 la ora pe drum drept, 20 in curbe. Nu te joci cu tractiunea spate, ca una-doua devii titirez. Cind se crapa de ziua sint de-abia la Bals, dupa Craiova. Acolo era si zapada peste care plouase putin si dupa aia inghetase. Un Nissan Primera in sant, doi indivizi dau din aripi linga el. Opresc. Is arabi, ma roaga sa-i iau cu mine, ca tre’ sa ajunga la nu-stiu-ce ambasada. Pur si simplu lasa masina in sant, si urca in bus. Ma fac ca plec mai departe. Zic “ma fac” fiindc a de fapt busul mergea cam de capul lui, io numa’ ma faceam ca-l conduc.  Compromisul intre volanul detinut de mine si traiectoria dorita de el se facea doar in viteza intii la relanti. Adica la vreo 10-15 km la ora. Mai spre dupa-masa ajungem la autostrada. Unde desi mergeam incet, peisajul nu era deloc plictisitor. Aici un tir cu borcane de mustar rasturnat, mai incolo unul cu portocale, dincolo 5 masini “sudate” una de alta, s-alte chestii d’astea cam la fiecare 4-5 kilometri. Totusi prind o portiune cu zapada batatorita unde se pare ca am aderenta ceva mai buna. Adica pot sa bag si in viteza a treia fara sa fuga fundul cind ridic piciorul de pe ambreiaj. Si prind chiar si 50 la ora. Insa  beduinul de pe locul din mijloc de pe bancheta pare-se ca era ori bolnav cu nervii, ori se antrena sa devina kamikaze. Altfel nu-mi explic de ce a tras frina de mina in momentul in care o pala de vint din lateral a clatinat putin microbuzul.

Kilometrul 72. Acolo s-a intimplat tarasenia. E un viaduct in zona, trece un drum secundar pe deasupra autostrazii. Sub viaduct era oprita o dacie si un nene “uda florile” la piciorul podului. Cind Osama asta al meu a vrut sa porneasca jihadul tragind frina de mina, datele problemei s-au schimbat. Busul a intors botul inapoi spre Timisoara, arabii au inceput sa urle, io sa-njur. Rotindu-se, busul a trecut cu spatele la citiva centimetri de nenea ala despre care ati putea crede ca era norocos ca era cu “instrumentul” la lumina, evitind o posibila facere in pantaloni. Da’ de unde! Ala a inghetat vazind hardughia derapind spre el si a dat drumul obiectului ce-l tinea in mina. Dar “obiectul”, date fiind si conditiile oarecum stimulative, a functionat in continuare la capacitate maxima, astfel incit tipul desi nu a facut in pantaloni, a facut pe pantaloni. Ceea ce e tot aia, pina la urma…

Saracul om a pus si el umarul dupa-aia sa ne ajute sa impingem busul sa-i scot rotile din spate din rigola, si tot el era cel bucuros ca a scapat doar cu pantalonii uzi. Un pic mai incolo sa fi stat, il loveam asa cum loveste o crosa mingea de golf.

26 ore a durat drumul Timisoara – Bucuresti. Am incarcat in seara aia cele 3 tone de tenisi dar fiind rupt de oboseala am dormit intr-un apartament cu niste chinezi. Dimineata, roiu’ la Timisoara. Era deja 24 decembrie. Pe drum aceleasi conditii  ca la venire. Si aceiasi viteza. A doua, maxim. Dar macar inaintam constant, nu ca si pustanii care m-au depasit dupa doua-trei incercari in curbele dinainte de Craiova claxonind si aratindu-mi degetele mijlocii si pe care i-am regasit pe marginea drumului cu masina culcata pe o parte in sant  citiva kilometri mai incolo, de data asta fluturind si celelate degete, nu doar pe cele care mi le aratasera cu ceva vreme inainte.

Oprirea a fost seara insa, pe un viaduct peste o cale feratat inainte de Turnu Severin se rasturnase un camion si nu se putea trece in nici un sens. Fiind ajunul Craciunului, cine sa ridice camionul de acolo? Asa ca politia ne-a intors spre Strehaia, de unde s-o luam spre Turnu Severin prin Motru. Parca vad si acum cele 5-6 masini din fata mea pe portiunea de drum in panta cind busul incarcat cu mii de perechi de tenisi a inceput sa alunece la vale. Si mai ales Cielo-ul auriu cu numere rosii si cu nailonul inca intact pe banchetele din spate spre care ma indreptam incet dar sigur…

Coborau in viteza intii la relanti toti in afara de mine. Or fi fost cauciucurile de vina sau greutatea mare, nu stiu, ce conteaza e ca mi s-a zbirlit parul pe ceafa cind mi-am dat seama ca o iau la vale. Am luat putin volan stinga si am iesit incet pe contrasens, am luat usor de volan dreapta, dar degeaba, busul s-a pus exact de-a curmezisul drumului si a continuat coborirea. Am depasit toate masinile din fata mea cu busul  rasucit cu 90 grade fata de axul drumului, pe cealalta banda. Cum treceam pe linga ei incet ii vedeam si pe ceilalti soferi ca sint cel putin la fel de crispati ca si mine…

La capatul pantei, curba la dreapta. Eu eram deja cu citiva metri buni in fata lor, si botul meu era exact pe directia buna, rasucit de usoara derapare. Cind am simtit ca intru cu rotile din spate in zapada am calcat acceleratia si cum-necum am tisnit citiva metri, exact de sub nasul masinilor ce veneau din urma. Din care nici macar una n-a reusit sa ia curba, s-au ciocnit in lant si s-au oprit una in alta. Nu tare, dar oricum soferii au inceput sa se certe. Io am pus avariile, am tras pe dreapta, am sudat vreo trei tigari una de alta si m-am culcat. Am plecat de-acolo de-abia dupa ce s-a luminat si s-a topit poleiul.

A fost un Craciun de pomina.

Si o poza cu luminite ca-n bradul de Craciun: