Pina zilele trecute am fost ferm convins ca cei din neamul lui Parpanghel si ai Pirandei sint nesimtitii cei mai mari pe care-i poti intilni. Fals!
Budapesta, marti dimineata, la coada la imbarcare in avionul de Zurich. 60-70 persoane aliniate frumos asteptindu-si rindul. Apare o sleahta de facatori de tenisi chinezesti care se infig in coada undeva intre al patrulea si al cincilea om de la coada. Tupeu de tupeu! Nimeni din cei ce-si asteptau ordonat rindul nu zice nimic.
Mirii ceva in romaneste referitor la pericolul galben si imi infrinez remarcile acide ce-mi vin pe limba: in definitiv fiecare are locul lui tiparit pe bilet iar chinezii sigur nu vor ajunge inaintea mea la destinatie.
Zurich, marti pe la amiaza, asteptind – pe bancheta de data asta – imbarcarea spre New York. Ramo si cu mine fiind printre primii care am ajuns la Gate-ul de imbarcare am ales bancheta cea mai apropiata de ghiseu, o bancheta cu un loc rezervat pentru handicapati, cu un scaun cu rotile desenat mare pe speteaza si inca trei locuri normale. Ne-am asezat pe ultimele locuri, lasind locul de handicapat si cel de linga el libere. Cinci minute mai tirziu apare un angajat al aeroportului impingind un scaun cu rotile cu un batrin in el, pe care il ajuta sa se aseze pe locul rezervat. Batrinul multumeste si spune ca se descurca mai depoarte, ca incet si cu baston poate merge. Putin mai tirziu batrinul isi ia bastonul si se indreapta spre toaleta. Mai trec poate 2-3 minute si apare o doamna de aceiasi culoare cu halitorii de orez de la Budapesta si se aseaza nonsalant pe locul de handicapati. Ii comentez Ramonei cu voce tare, dar in romaneste: ba, astia-s toti o natie de handicapati?
Chinezoaica pus si simplu se face ca ploua. Se intoarce batrinul de la toaleta, se uita lung la femeie si trece mai departe. Ea intreaba in engleza: vreti sa stati aici? Omul da din mina a lehamite si se duce in spate. Chinezoaica face o mutra triumfatoare se lasa pe speteaza. In momentul ala ii zic lui Ramo ca desfac bagajul, scot aparatul si ma duc in fata ei sa-i fac o poza. Ramo zice sa o las balta ca tot nu rezolv nimic.
Acum imi pare rau ca am ascultat-o. Macar atunci cind m-as fi pus in fata ei sa-i fac o poza as fi aflat daca are macar o urma de rusine.
Airbus A330-300, deasupra Atlanticului. Locuri bune in avion, cu extra leg space (adica in primul rind, fara alte scaune in fata noastra), la 2 metri de buda, chiar intre aripi (cu cite o iesire de urgenta in stinga si in dreapta noastra). In stinga lui Ramo un tip cu barba, costum si kipa, in dreapta mea un tip in blugi, ras dar tot cu kipa.
Imi da Ramo un cot: “asta de linga mine si-a aruncat ziarul pe jos in fata mea”.
Impinge-i ziarul cu piciorul inapoi, zic eu. N-a facut-o…
Evreul “meu” a pierdut faza cind mi-am rabatat masuta ascunsa in minerul scaunului si cind mi-am scos monitorul, n-a stiut sa si le scoata pe ale lui, asa ca a refuzat prima masa servita in avion. A rontait doar o punga cu snacks-uri ce fusesera date ca aperitiv si-a baut o sticla mica cu apa. Ambalajul si sticla goala le-a aruncat pe jos. Avind loc berechet pentru picioare, si-a aruncat apoi pernuta data de stewardesa pe jos si si-a pus New Balance-ii murdari pe ea. Mi-am vazut de prinzul meu si de film (“On time” cu Justin Timberlake, surprinzator film!). Termin mincarea, iau de la Ramo cascavalul ei De Gruyère, ii dau prajitura mea cu cirese, beau apa, adun resturile si le dau stewardesei. Ma las pe spatesi dau sa pun coatele pe minere. Cotul drept da de un alt cot asezat pe minerul meu. Il imping usurel la o parte, ma uit la vecin cu cel mai rece zimbet al meu, spun un “scuze” in romaneste, apas butonul si las scaunul pe spate. Macar nu m-a mai atins pina la aterizare.
Iar eu n-am putut fi nici macar atit de nesimtit incit sa cer un supliment de ciocolata cu sigla Swiss Air, ca stiu sigur ca fetita prietenilor nostri o adora…
