Umanul m-a facut astazi sa-mi aduc aminte de o intimplare cu biciclete.
1994 toamna. Dupa o sedere de trei luni in Germania ma intorceam la volanul masinii pe care o visasem dupa ani de zile de condus mioritica Dacie. Un Ford Granada urias, greu de doua tone, cu motor sase-n-ve cu doua carburatoare, cu o viteza testata de mine de 208km/h si cu un consum de 17 la suta in oras. Eh, alte vremuri, era litrul de benzina ieftin inca…
Veneam prin Cehia, Slovacia si Ungaria, ca viza de Austria nu-mi luasem. Fiindca nu fusesem nici la munca si nici la furat in Germania era logic ca deja stateam rau cu banii. Atit de rau, incit aveam in portbagaj 120l de benzina cadou de la prietenii la care statusem si 20 marci in portmoneu, ca si ei erau inainte de salariu. Pe atunci inca nu se plateau autostrazile, deci banii mi-ajungeau de o cafea si un sandwich, dar nu mai mult.
Pe portbagaj aveam un suport pe care stateau mindre doua biciclete pentru copii, un mountain bike si o cursiera model mini, cumparate la mina a doua dintr-un ziar de anunturi din Rheinland-Pfalz. Cu 10 marci amindoua, fusese anuntul, dar cind a vazut neamtul numerele de masina – semn ca facusem 300 km ca sa vedem bicicletele ce-l incurcau in garaj, mi le-a dat gratis, impreuna cu o galeata plina de Lego pentru fiul lui sora-mea. De ce am specificat ca fusese anunt in ziar, si care era pretul, o sa vedeti putin mai incolo ca-s amanunte importante.
Daca cititi blogul asta de ceva timp, stiti deja ca-s un pic aiurit de felul meu. Sau, eram.
Nici de data aceasta n-a putut sa fie totul perfect, am reusit cumva sa-mi pierd permisul de conducere. Si, normal, am descoperit lucrul asta doar in ziua intoarcerii acasa. Ce era sa fac? Am plecat asa la drum, bazindu-ma pe experientele anterioare cu vamesii, care rar au cerut alte acte in afara de pasaport, talon si cartea verde. Ca sa minimizez riscurile unor intrebari nedorite, inaintea fiecarei vami opream intr-o parcare si mai goleam din canistrele din portbagaj, fiindca erau din plastic si cineva putea strimba din nas vazind 6 bidoane pline cu zeama inflamabila. De nemti si de cehi am trecut fara probleme si am ajuns la vama cea noua, pe atunci materializata prin doua transcontainere la piciorul unui pod ce desparte Cehia de Slovacia.
Era duminica dimineata, pe la ora 6. Slovacul intirzie sa apara, eram doar doua masini in vama. Un neamt in fata si cu mine, cu numere de zoll. Neamtul isi pierde rabdarea si incepe sa claxoneze. Iese intr-un final un vames si un politist de frontiera. Politistul imi face semn sa trec mai departe, ajung la vames, care imi cere… ce credeti ca-mi cere?
Actele bicicletelor! Cit de mici aveam io ochii dupa o noapte de condus, asa mari i-am facut deodata auzind ce-mi cere ala!
Imi exprim nedumerirea atit mimic cit si prin viu grai, ba mai mult ii si explic ca-s biciclete cumparate din Sperrmüll. Ala zice ca cu atit mai mult trebuia sa am un act de provenienta. Moldoveanul de mine care de obicei nu pastreaza hirtii gaseste in buzunarul de la usa din dreapta ziarul cu anuntul incercuit, cu descrierea fiecarei biciclete (marca si marime) si pretul de 10 DM. Si ii zic ca poa’ sa-l sune pe neamt sa-l intrebe daca i-au fost furate sau a vindut bicicletele.
Degeaba. Bolovanul ala slovac zice ca daca bicicletele au costat 10 marci, pot sa mai bag 20 intre paginile pasaportului, altfel nu ridica bariera. Ce era sa fac? Ii dau toti banii mei, cele 20 marci, ultimele din portmoneu. Doar nu era sa-i las bicicletele, ca vazusem ca-i sclipesc ochii dupa ele, si in plus, apucasem sa ma laud la sor-mea cu ce-i aduceam pentru odrasla…
Si intru in Slovacia, bodoganind cu cine i-a pus si pe cehi sa divorteze de slovaci (desi in sinea mea recunosteam ca pe cit de draguti au fost cehii cu mine, de mi-a aratat o masina de politie o iesire din Praga spre Bratislava dupa ce facusem doua ture de oras ajungind la aceiasi iesire blocata spre autostrada, pe atit de scirbosi mi s-au parut slovacii cu aplecarea lor parca romaneasca spre ciubucareala).
Daca ati avut curiozitatea sa mergeti pe ruta Praga- Budapesta, stiti ca traversarea Slovaciei dureaza cam jumatate de ora. Treci prin Bratislava si imediat esti la vama cu Ungaria. Deci la juma’ de ora dupa ce m-a lefterit slovacul, le parasesc fericit tara. Si ajung la vama maghiara. Unde se uita ungurul la mine, care-i intindeam pasaportul si toate actele masinii, si-mi zice scurt, in romaneste: permis conducere!
Parca ma vad si acum cum caut eu prin portmoneu, prin buzunare, pe si sub bordul masinii si ma uit dezolat la hun. Ninci!
Ninci permis conducere, ninci intrare in Ungaria, zice el. Ii arat ca-s de trei luni in Germania, ca am ‘spe stampile, inclusiv numerele de masina trecute in pasaport, el ramine impasibil. Intr-un final intrevad o fisura in armura, cind isi mai imblinzeste privirea si zice pe un ton de parca imi face o concesie: 200 Mark!
Ba, esti nebun? Io nu mai am nici macar 10 pfennigi in buzunar si tu ceri 200 marcute? urlu io in sinea mea.
Ii arat portmoneul. Ala gol. Ca ala plin nu l-am avut niciodata, cre’ca-i la altii… Urmeaza o mica tocmeala, si in final zice: autoradio!
Aveam un casetofon fain de masina, cadou de la prietenii mei, Blaupunkt.
Nu, zic, nu ti-l dau. Ungurul ridica din umeri si-mi face semn sa ma intorc in Slovacia. Intorc masina si ma retrag in zona dintre vami. Unde stau pina pe la ora doua, dormind si incercind sa gasesc o solutie. Ce mi s-a parut cea mai buna idee a fost sa astept pina se schimba tura si sa sper ca vamesul ce iese nu-i zice colegului ce intra ca Granada cu numere rosii de Kaiserslautern n-are permis de conducere. Pe la doua dupa-masa vad ca iese alt vames sa controleze masinile, imi fac cruce cu limba-n gura si ma pun la rind.
– Permis conducere, zice ala mustacind.
“Ba p’a ma-tii” ii raspund eu in gind.
– Ninci, zic eu cu voce tare.
– Autoradio, zice el zimbind de-a dreptul de data asta.
– Ighen, ighen mormai eu, mosmondind pe sub bord sa scot casetofonul si bagindu-l intr-o punga.
I l-am dat si m-a lasat sa trec. Dupa care am tulit-o cu 200 la ora cit a tinut autostrada sa ies cit mai repede din Ungaria, liber si fara sa-mi mai pese ca n-am permis si ca daca ma prinde radarul probabil ca o sa ma sparg de ris la auzul cuvintului “amenda” si o sa le zic ca banii de amenda s-au dus pe spagi.
De fapt ma grabeam ca sa nu ma dea in consemn la iesire din Ungaria vamesul caruia-i dadusem casetofonul cind s-o prinde ca inainte de a-i baga in punga aparatul i-am scurtcircuitat finalul, inversind plusul cu minusul…
Ca doar nu eram atit de prost incit sa-i dau casetofonul in stare de functionare…
tragem linie si facem socotelile: doua bicilete+o cutie de lego primite pe gratis de la neamt minus 10 marci si un casetofon, primite tot cadou = 0. deci, zic eu, n-ai pierdut nimic.
ba chiar ai castigat. expresia ungurului cand a vazut ca nu-i merge casetofonul. pfff… tu-ti dai seama ce le-a facut celor ce au urmat sa intre in tara dupa?
He, he, asa vad si eu lucrurile:ca-n reclamele alea la carti de credit: experienta dobindita: priceless!
exact!!:D
:))
Deci sa inteleg ca iti datorez un casetofon de masina? 😀
Aaa, nu. Taxa pe biciclete a fost de do’oj de marcute. La slovaci. Exact in vama unde am platit amenda pentru vigneta acu’ 2-3 ani cind am fost noi la Berlin. Casu’ l-am dat pentru permisul de conducere. La unguri.