Guerilla. Lupta, nu radio

Toata lumea stie ca Primul Razboi Mondial a fost caracterizat prin interminabilele batalii de transee, cu linii ale frontului nemiscate chiar si ani de zile. Atentatul de la Sarajevo, mobilizarea entuziasta a intregii Europe, apoi taxiurile pentru Marna, Mata Hari, Belgia, Verdun, Somme, retragerea in Moldova, Marasesti, tezaurul la rusi, Revolutia din Octombrie, Nimic nou pe frontul de Vest. Apoi febra spaniola. In trei rinduri fac pariu ca am sintetizat cunostintele generale ale utilizatorului de blog numisfera. Asa-i ca deja e plictisitor sa tot auzi de sutele de mii de morti de la Verdun, de gaze toxice, de debarcarea esuata de la Gallipoli, etc si alte episoade de pe Discovery?
De aceea vreau sa povestesc astazi despre un colonel, considerat unul din cei mai buni comandanti in luptele de gherila. Iar povestea se petrece in Africa. Si nu, nu este vorba de T.E. Lawrence, cunoscut mai bine sub numele de Lawrence al Arabiei.
Este vorba despre razboiul dus de Oberst Paul von Lettow Vorbeck in fruntea trupelor sale de askaris impotriva britanicilor, belgienilor si portughezilor. La apogeu, trupele sale au numarat 3000 europeni si 11.000 de nativi africani – askaris. Echipa adversa, la apogeu numara 372.000 oameni.
In virsta de 44 ani, la inceputul razboiului, locotenent-colonelul von Lettow Vorbeck se afla in fruntea trupelor imperiale din Africa de Est Germana de 6 luni. In cei 25 ani de cind era militar facuse parte din Corpuul Expeditionar German in China cu ocazia Rascoalei Boxerilor, apoi in Africa Germana de Sud-Vest cu ocazia rebeliunii hotentotilor si a triburilor Herrero.
Dupa atentatul de la Sarajevo a devenit clar ca un conflict cu britanicii este iminent. Guvernatorul civil al Africii de Est Germane ( Tanzania, Burundi si Rwanda), Dr. Heirich Schnee ar fi dorit un agrement de neutralitate cu britanicii, dar von Lettow Vorbeck stia ca asa ceva nu este posibil si a inceput pregatirile pentru apararea perlei coloniilor germane.
Intradevar, chiar de la izbucnirea razboiului britanicii au atacat colonia germana. Pentru von Lettow Vorbeck ale carui trupe, desi disciplinate si bine instruite erau masiv depasite numeric de fortele inamice, nu exista decit o singura optiune: sa adopte tactica “loveste si fugi”. Adica atacuri prin surprindere care sa provoace cit mai multe pagube englezilor. Nu avea alta optiune si din cauza ca britanicii fiind stapinii marilor nu isi facea iluzii ca ar avea vreo sansa sa primeasca intariri din Germania. Desi a existat o exceptie: Amiralitatea germana a reusit sa-i trimita in ajutor un vas cu provizii, crucisatorul Koenigsberg, nava care desi s-a acoperit de glorie luptind cu nu mai putin de 27 nave, raminind fara carbuni s-a sabordat pentru a nu fi capturata. Cei 350 marinari au reusit sa scape de britanici, ba mai mult tunurile de 105mm au putut fi demontate iar la atelierele din Dar-es Salaam li s-au improvizat niste afeturi. Au fost cele mai mari tunuri folosite in conflict in Africa. Inainte de a trece la epopeea propriu-zisa as vrea sa fac o paranteza despre brilianta organizare germana, fara de care germanii nu ar fi avut nici o sansa in fata britanicilor. Exemplul personal oferit de ofiterii germani, tratarea corecta a soldatilor, fie ca erau albi, fie ca erau negri, geniul tehnic specific german, meticulozitatea si nu in ultimul rind abilitatile tactice ale comandantului au facut din mica armata un adversar redutabil britanicilor condusi chiar de eroul din razboiul bur, Ian Smuts.
Acum trebuie sa recunosc ca eu am aflat de aceasta istorie mergind pe firul unor monede din alama pe care am avut privilegiul sa le adaug la colectie. Cum o moneda nu valoreaza mare lucru pentru un colectionar daca nu-i stie istoria, incet-incet am aflat de unde si din ce context istoric provin. Au fost batute intr-un atelier monetar improvizat intr-un vagon de tren, folosind o presa actionata de forta aburului de la cazanul unei locomotive. Metalul din care au fost batute monedele provenea de la tuburile goale de cartuse, de la tevile crucisatorului scufundat, ba chiar von Lettow Vorbeck a putut sa plateasca soldele militarilor si in monede facute din aur nativ, de la o mica mina locala. E suficient sa comparati moneda de 15 Rupii 1916 T (= Tabora) fabricata intr-un vagon de marfa, a carei matrita a fost facuta de un sergent german, cu monedele actuale de 1, 5, 10 si 50 bani pe care le aveti in portmoneu. Si o sa intelegeti la ce ma refer cind spun “meticulozitate germana”.

Poza luata de pe http://www.kolonialgeld.de/html/munzen.html
Dar istorie mai intii si apoi numismatica!
Asadar, dupa bombardamentul efectuat de crucisatoare britanice asupra capitalei Dar es Salaam, din 8 august 1914 Oberstleutnant Paul von Lettow Vorbeck isi incepe razboiul dupa propriile reguli, aruncind in aer poduri, organizind ambuscade asupra unor garnituri de tren ce transportau trupe, taind fire de telegraf, in Kenya si Uganda. Trei luni mai tirziu, namicii desfasoara o debarcare cu trupe britanice si indiene in Golful Tanga, avind ca obiectiv ocuparea intregii Africi de Est Germane. Comparativ, britanicii erau de opt ori mai numerosi decit germanii, asa ca von Lettow isi tine trupele la distanta, lasind inamicului impresia de retragere dezordonata. In urma ambuscadelor, trupele britanice sint nevoite sa se retraga lasind in mina germanilor mari cantitati de arme si provizii. De remarcat ca germanii din Africa aveau toate legaturile taiate cu Comandamentul de la Berlin, ei actionau total pe cont propriu.
Dupa Tanga, von Lettow a facut fata raidurilor intreprinse de trupele belgiene din Congo si Ruanda, si de cele britanice din Kenia. Apoi a primit intariri cei 350 marinari de pe Koenigsberg, impreuna cu artileria navei. A urmat un lant de incercari nereusite a britanicilor sa inconjoare si sa provoace la o confruntare decisiva mica forta germana. Dar germanii (de fapt 90% din trupe erau negri askaris) au reusit cu succes de fiecare data sa evite incercuirea.
In 25 ianuarie 1916, Jan Christiaan Smuts, eroul din razboiul burilor din 1899-1902, acum general in armata britanica, preia comanda operatiunilor impotriva lui von Lettow si porneste la atac in martie cu 120.000 soldati, cucerind Tanga si facind jonctiunea cu trupele belgiene pe linia ferata Tanga – Dar es Salaam. Epidemiile ii forteaza sa opreasca inaintarea. Ian Smuts cere germanilor sa capituleze, acestia refuza. Ba mai mult, in octombrie 1916 ei resping peste riul Rowuma inapoi in Mozambic 3000 soldati portughezi. In decembrie von Lettov este decorat de Kaiser cu ordinul “Pour le Merite”.
Pe parcursul lui 1917 germanii ramin in defensiva retragindu-se spre sud. Succesorul lui Smuts, generalul Van Deventer, avind numeroase intariri ataca, fortind retragerea lui von Lettow in sudul extrem la coloniei. Acesta, avind acum doar 300 europeni si 2000 de askaris, reuseste insa o lovitura de maestru in noiembrie, aflind ca Germania este formal in razboi si cu Portugalia, invadeaza pur si simplu Mozambicul portughez. Pe unde “se plimba” inspre sud la Quelimane pina in iulie 1918! Avind absolut orice legatura cu Germania taiata, el s-a aprovizionat strict de la fata locului, capturind armament, munitii si provizii atit de la britanici, cit mai ales de la portughezi. Moralul trupelor sale, dupa doi ani de campanie neintrerupta era excelent, astfel ca in iulie 1918 von Lettow duce cutezanta la extrem, ataca forta expeditionara britanica ce-l urmarea la Namacura, pe teritoriu britanic, invingind-o.
In octombrie 1918 la Mahiva, are loc cea mai singeroasa batalie din finalul campaniei, unde cu pretul a 95 de victime din rindul trupelor sale provoaca britanicilor pierderea a 2700 soldati (dintr-un total de 4900!), dar avind deja mai putin de 1000 oameni este totusi fortat sa se retraga. Dar, in 2 noiembrie intra in Rhodesia de Nord (teritoriu britanic!) unde desi o forta compusa din politia rhodesiana si voluntari i se impotriveste, ocupa Khasama la 13 octombrie 1918. Se pregatea sa avanseza, insa afla de la un prizonier englez ca armistitiul a fost semnat. Intra in tratative cu englezii si la 14 octombrie se intilneste pe malul lacului Tanganyka cu generalul Edwards, caruia ii preda “armata” sa formata din 155 germani (din care 20 ofiteri) si 1156 nativi africani. Partea interesanta acum urmeaza: nefiind un infrint, aranjeaza cu britanicii transportul soldatilor sai peste Tanganyka la Kigoma de unde iau trenul pina la Dar es Salaam, pe care il parasesc in 17 ianuarie 1919 cu destinatia Europa.
Ajuns impreuna cu cei 144 soldati (dintre care 15 marinari de pe crucisatorul Koenigsberg) la Berlin, lui von Lettow i se organizeaza o primire fastuoasa, fiind singurul invingator intr-o Germanie care a pierdut razboiul, el fiind singurul care a infipt steagul german pe un teritoriu britanic. Si inca de mai multe ori!
In Africa, Primul Razboi Mondial a fost caracterizat printr-un comportament cavaleresc. Astfel dupa batalia de la Tanga, germanii victoriosi si britanicii infrinti s-au intilnit sub ub steag alb la o sticla de whisky au facut schimb de opinii despre batalie si au stabilit conditiile ingrijirii si evacuarii ranitilor.
Nu este surprinzator deci ca intre Paul von Lettow si Ian Smuts a existat dupa razboi o prietenie de durata. S-a mers pina acolo incit von Lettow a fost invitat la diverse festivitati britanice de comemorare a luptelor din Africa, iar dupa cel de-al doilea razboi mondial, cind von Letow pur si simplu suferea de foame, Ian Smuts a aranjat sa-i fie trimise cu regularitate pachete cu alimente si a primit aprobarea chiar de a i se plati si o pensie de catre Imperiul Britanic.
Paul von Lettow Vorbeck a murit in 1964 la virsta de 94 ani, dar nu inainte de a se fi intors in Africa, unde s-a intilnit cu fosti luptatori Askaris.
A dost inmormintat cu onoruri militare in Hamburg.
Ca o alta dovada de corectitudine, in anii ’70 guvernul german a acordat pensii urmasilor tuturor soldatilor askarieni…
Citeva poze, miine.