Dubrovnik. Nu Mamaia

Daca mi-ar fi trecut macar o secunda prin minte sa plec la mare pe litoralul nostru cel neaos carpato-danubiano-pontic, ma-ma-mamaiala aia (citeste “lalaiala”) cu refren “delirium tremens” cintata de Loredana cu garnitura de mazare uscata (ala cred ca isi fumeaza prinzul la cit de aschilopat este…) m-ar fi facut urgent sa-mi iau gindul. In fine, unul din avantajele Timisoarei este ca Adriatica e mai aproape decit terasele cu manele de la Neptun, Mamaia sau chiar decit stuful din Vama. Stiati ca planurile mai vechi ale cladirilor din Timisoara au cota zero luata dupa nivelul marii Adriatice? Fiindca Imperiul Austro-Ungar avea iesire doar la Pula la mare. Si Trieste si Dubrovnik…
In fine, nu planurile vechi m-au facut sa (re)vin la Dubrovnik. E greu de explicat. Trebuie sa vii odata aici si o sa vrei sa te mai intorci, convins fiind ca nu poti vedea toate detaliile acestei fantastice cetati, sau toate frumusetile naturale din zona. Venim a patra oara aici, cu sejur din ce in ce mai lung…
Singura chestie mai nasoala e ca nu ai unde sa lasi masina, parcarile sint o mare raritate aici, pur si simplu din lipsa de spatiu. Dupa ce am iesit din cetate (unde ai de urcat o gramada de trepte) Ramo a numarat 492 trepte pina la locul unde am reusit sa lasam masina. Eu estimez la 800 treptele urcate azi. 16 trepte un etaj… 50 etaje urcate. Fara lift, cu trei aparate foto, sub un soare la fel de mediteranean ca si salata aia care te tine sanatos pina la suta de ani si cu un tricou negru pe mine… Dar a meritat fiecare treapta coborita si apoi urcata! Miine stau la plaja, dar poimiine mai dam o tura!
Si acum citeva poze:

[nggallery id=41]