Orice om are plusurile si minusurile lui. Unii au plusuri la frumusete, altii la minte. Io cica eram un copil frumos, si destept (da, la orice prostie faceam, mi se spunea ceva gen: ce-ai cautat in balta cu sandalele noi, desteptule?)
Deci avind deja doua plusuri, era musai sa fie si-un minus pe acolo, macar in josul paginii si scris cu litere mici.
Eram distrat. Asta e cuvintul mai frumos. Uituc suna mai real. Adevarul e ca fiecare mai uita cite ceva. Din cind in cind.
Adevarul e ca si io uitam cite ceva, tot din cind in cind. Dar nu neaparat gradul de repetabilitate e esenta artei. Ca uituc obisnuit gasesti oriunde. Ia imprumuta-i o mie de euro unui tipului de la masa de linga tine din club, sa vezi ce repede uita sa ti-i mai dea!
Da’ “artist” ca mine, nu cred c-ati mai vazut!
1) Vara 1990. Perioada cutremurelor saptaminale din zona Pischia coincide si cu cozile maxime la vamile cu (inca) Yugoslavia. Trebuia sa stai de joi dimineata la coada ca sa ai speranta ca vineri spre simbata ajungi in vama.
Chestia cu cutremurele v-am adus-o aminte ca sa demonstrez ca nu uit detalii, ci doar chestii importante.
Cu busul meu plin cu 8 traficanti de ace-brice-si-carice-lame-si-chiloti-de-dame. Si stam noi la plaja prin imprejurimile obiectivului turistic numit Stamora Moravita. Statistic vorbind, se poate zice asa: 8 ore inainte de Stamora, 8 ore in Stamora si 8 ore dupa Stamora. Se facea plaja, se bea bere, se intindeau cirpe pe iarba si se mincau paneuri si oua fierte ca la picnic, se asculta muzica (Doamne multumescu-ti ca inca nu se inventasera manelele..). Vecinii de coada faceau schimb de experienta in ceea ce priveste relatiile economice intrenationale, se afisau cotatiile prosoapelor de bucatarie la piata din Novi Sad, Belgrad si Sabac precum si cursul valutar: marci-dolari-forinti-dinari. Aparusera si coloratii cu alba-neagra dar cind era prea multa lume laolalta stateau la fereala, ca cica odata un autobuz cu umetisti i-a dejghinat pe patru smecherasi d’astia. Se impingeau masini si se legau prietenii. Toti aveau in comun un singur lucru: pasaportul verde (pe atunci) romanesc. Zic “aveau” ca io odata nu l-am avut. Si cre’ca exact atunci cind am stat cel mai mult la coada. Pur si simplu l-am uitat acasa. Si mai bine de 24 ore cit am stat si-am frecat-o la rece nu mi-a dat prin cap sa-mi verific actele. Normal ca nu m-au lasat sa ies din tara, si fiind soferul, nici pe cei 8 rockefelleri de pe scaunele din spate. Am dat dooj de marcute la soldatul de la bariera sa ma tina minte si am plecat inapoi la Tm dupa pasaport, lasind vorba din loc in loc la cei din spate ca ma-ntorc (altfel ma trezeam cu geamurile sparte daca “fortam” coada). Voi ce i-ati face unui sofer care va tine aiurea o zi si-o noapte in cimp?
2) Toamna 1995. Imi da patronul un plic cu 25.000 DM sa-i duc la asociatul lui, la Unna, in Germania. Banii pentru un nou microbuz. Parca lasam ultimul pasager la Recklingshausen, deci eram in zona. Zona Ruhr, de-al lungul Rinului, cei mai tineri n-au cum sa stie cum era sa sofezi pe acolo cind nu existau GPS-uri. N-am de zis in apararea mea decit ca eram la final de prima etapa de circa 2500 km (cea mai lunga cursa dus-intors a fost de 5400 km cu doar 6 ore de somn), groaznic de obosit si stresat. Am ajuns la patronul neamt, am stat cu el la o cafea, tin minte ca mi-a dat si un scaun de birou cu role adevarate, rulmenti, iar eu in schimb am uitat sa-i dau plicul. Si am plecat. Si l-am pipait in buzunarul interior de la geaca, cautind dupa un pachet nou de tigari. La 200 km departare. Pe care a trebuit sa-i mai fac odata dus-intors… si asa am pierdut 4 ore pretioase de somn. Si in loc de 10 ore am dormit 6. La un drum de peste cincimiidekilometri. Si acum ma mir ca n-am adormit la volan la intoarcerea in tara…
3) A treia faza e din aceiasi perioada: toamna 1995. Intre tur si retur dormeam la Kaiserslautern la un prieten (pe care il voi revedea in week-end-ul asta), care era pe atunci soldat in armata americana. Fusesem cu el la magazin la cumparaturi, si fiindca toala mea era de fapt un parker militar primit tot de la el, am luat pe mine o scurta de-a lui de blugi, ca sa nu se uite aia strimb la mine ca-s imbracat in toale de-ale lor. Ma rog, e mai greu de explicat ce cautam eu in magazinele armatei americane. Ce intereseaza e ca am mutat cartea verde a busului din buzunarul parkerului meu in scurta lui. Si a doua zi am taiat-o spre Cehia fara carte verde. Cum dracul nu doarme, la iesire din Germania o pasagera a avut probleme cu viza, era expirata de vreo 6 luni (sic!) si ca sa n-o aresteze nemtii i-am platit eu cautiunea. Si-am ramas cu vreo 20-30 marci. Iar la intrarea in Cehia am fost oprit, fiindca n-aveam asigurare la masina. Si nici bani neavind sa cumpar una (de fapt trei: pentru Cehia, Slovacia si Ungaria, ca fiecare tara vindea asigurare valabila doar intre granitele ei..), am tras busul inapoi intre vami, m-am dus in partea germana la un telefon si am sunat sa vina prietenul cu cartea mea verde. De la Kaiserslautern. De la 700 kilometri. Si a venit. Da, exista si astfel de oameni!
Luni, despre incercari nereusite de a izola o sirma (la figurat) fata de pamint (la propriu)…
Iar eu… artist, nu?
eu unul fac cu nervii cand aud expresia “am uitat” dar imi cam place s-o folosesc:-S sa-mi zici si mie unde ti-ai gasit prietenul ala ca vreau si eu unul…
🙂
prieteni d-astia se faceau doar pe vremuri
Merci, ma simt razbunata! Am sa-i dau link sotului meu, ca sa nu-mi mai scoata ochii cum s-a ars el in Vama pana au venit niste prieteni ai prietenilor unor prieteni sa-mi aduca pasaportul ca sa plecam in concediu!