Con artists: ţeparii

Azi, despre un alt fel de arta. Arta ţepelor.
Cine face un tur al Timisoarei ghidat de un localnic, cu siguranta afla si citeva legende urbane: trecind pe linga Fintina Punctelor Cardinale vizitatorului i se arata si vechea poarta a cetatii, unde pina pe la 1980 stationa un prapadit tun de bronz austriac pe un afet de lemn si cu doua roti ca de caruta. Care – se zice – dupa ce a fost vindut cu citeva mii de dolari de un smecheras bastinas unui macaronar amator de suveniruri si recuperat de la vama unde italianul se prezentase cu tunul la remorca si cu acte de vinzare-cumparare “in regula”, a fost mutat in curtea interioara a Muzeului Banatului.
A doua legenda spune ca Parcul Poporului a fost si el “concesionat” pe zeci de ani (atentie: e vorba de dinainte de 1989!) tot asa “pe acte” si tot unui italian la fel de fraier sa creada ca l-a prins pe Dumnezeu de picior.
Pare incredibila o asemenea ţeapa: cum poate fi cineva atit de prost incit sa cumpere un tun luat dintr-un loc public, sau cum sa creada ca un parc, intr-o tara comunista iti poate fi concesionat de un terchea-berchea?
Cind eram taximetrist am avut un coleg care tocmai iesise de la bulau de undeva din Belgia sau Olanda, nu mai retin exact. Omul facuse parte dintr-o retea care vindea statui. Ultima statuie vinduta avea un nume care pentru ei nu a fost bine ales: Statuia Libertatii. Nu, nu cea de la New York, aia luna trecuta cind am fost eu ultima oara prin zona era la locul ei. De alta e vorba, care se gasea in mijlocul unui sens giratoriu dintr-un oras din BeNeLux. Nu mai stiu care. Pe scurt, baietii faceau un album cu statui care li se pareau lor mai frumoase si mai usor de furat, brodeau o istorie cum ca municipalitatea respectiva schimba look-ul zonei si deci demonteaza respectivele monumente si le scoate la licitatie. Licitatiile le faceau in Elvetia in localuri de lux inchiriate, ca sa para mai credibila schema. Si dupa ce luau banii, chiar livrau statuile! Cu statuia Libertatii cica totul a mers ca uns: au inchiriat o automacara si un camion, au inchis cu conuri din acelea roz banda de interior in sensul giratoriu, au pus acolo macaraua si cu camionul, dintr-o dubita au scos aparatele cu acetilena, au taiat suportii, au incarcat cu macaraua statuia in camion, au facut curatenie si-au plecat. Ziua in amiaza mare. Normal ca nimeni n-a banuit nimic. Ghinionul a fost ca TIR-ul cu statuia a a avut accident undeva in Italia si atunci a descoperit politia ca marfa nu are acte. Si i-au prins.
Si chestia asta pare greu de digerat? Mai am trei!
Daca n-ati auzit de Arthur Furguson, nu-i nimic, va zic eu: a fost un vestit tepar scotian care a trait intre 1883 si 1938. Printre reusitele sale in viata se numara vinzarea in anii ’20 pe 6000 lire a Columnei lui Nelson din Trafalgar Square, a Palatului Buckingam pe 2000 lire si a Big Ben-ului pe doar 1000 lire, unor turisti americani. Probabil vazind cit sint de fazani americanii, in 1925 emigreaza in State, unde in scurt timp scoate la vinzare Casa Alba, cumparata de un fermier cu 100.000 dolari. Pune “pe raft” apoi Statuia Libertatii, cea clasica, dar potentialul cumparator australian se prinde totusi ca-i cam suspecta treaba si anunta politia, dupa care Furguson al nostru e arestat.
Interesant mai e faptul ca a existat si o concurenta locala acerba, in persoana lui George C. Parker. Tipul vindea si de doua ori pe saptamina Podul Brooklin. Ma rog: nu podul in sine ci dreptul de a incasa taxa de pod. Politia avea frecvent probleme in anii ’20 cu diversi indivizi care voiau sa monteze bariere la capetele podului dupa ce tocmai cumparasera concesiunea de la Parker.
Ei, si daca vi se pare o culme a tepelor sa vinzi Casa Alba sau Podul Brooklin, relax, ca asta inca nu-i mare scofala.
“Doctorul” in materie de-abia acum vi-l prezint: cehul Victor Lustig, stabilit la Paris si New York. Domnul s-a lansat pe piata cu masinaria care tipareste o data la 6 ore o bancnota de 1000 dolari perfecta. Si o vindea cu 30.000! De fapt el baga inauntru 3 bancnote bune, care erau scoase la intervale destul de mari de timp – fiind – nu-i asa? – un proces laborios sa falsifici o bancnota cu o valoare asa mare. Cumparatorul vedea fericit cum ies doua bancnote, dupa care gata! In cele 12 ore Lustig avea timp sa ajunga de la Paris la Londra.
O mare oportunitate i s-a ivit cind a citit un articol in care se spunea ca municipalitatea pariziana ia in calcul (asta se petrecea tot in anii 1920!) demontarea… Turnului Eiffel! Da, ati auzit bine. De fapt turnul avusese permisiunea doar pentru 20 ani de a sta acolo, una din conditiile concursului la care Gustave Eiffel a participat cu proiectul sau a fost tocmai demontabilitatea monumentului. Iar dupa primul razboi mondial, turnul care nu mai fusese vopsit de mult era intr-o stare deplorabila, si se gindeau sa-l dea la fier vechi.
Victor Lustig a preluat ideea, si-a confectionat o legitimatie falsa dindu-se drept director general in Ministerul Postelor si Telegrafului si a luat legatura cu sase angrosisti de fier vechi, care stiind din ziare de polemica in jurul Turnului Eiffel au inghitit galusca. A fost ales cel mai mic dintre ei, caruia Lustig i-a mirosit lacomia de a intra intre cei mari in domeniu, si care i-a oferit pe linga banii pentru demolare si o mita grasa ca sa fie el desemnat la licitatie, cehul plecind la Viena cu o valiza plina cu bani.
Surprinzator, apoi nu s-a intimplat nimic, pagubitului fiindu-i prea rusine sa anunte politia. Astfel ca Lustig dupa numai o luna s-a intors la Paris, a contactat alti 6 dealeri de fier vechi si l-a mai vindut o data! Turnul Eiffel!
Caritas, FNI… dar pe astea le stiti, nu mai insist!